Publicat pe

Ce nu ți se spune despre… ÎNSCRIEREA LA ȘCOALĂ

Pentru că am sfătuit mulți prieteni și oameni de-a lungul anilor, pentru că vine iar ”anotimpul” înscrierilor la școală, dar mai ales pentru că sunt din ce în ce mai multe exemple ale situațiilor nefericite pe care le trăiesc atât copiii, cât și părinții și dascălii deopotrivă, ne-am decis să scriem, pe scurt, acest MINI ghid pentru Înscrierea la Școală.

NU este un document științific, dar este bazat pe toate cercetările noastre personale și profesionale timp de 20 de ani. (Da, știm, clasa pregătitoare nu există de 20 de de ani, dar sfaturile utile pentru părinți sunt mai vechi și noi, totodată.)

Ca de fiecare dată, așteptăm cu deosebit interes opiniile voastre.

Descarcă MINI GHID de aici.

Despre Înscrierea la Școală

Cu drag de școala,

Ioana & Simona 

 

🏻‍♀️

Publicat pe

Marea bulgăreală…

Sună clopoțelul care anunță încheierea orei de limba engleză. Intru rapid în clasă și le spun copiilor că va trebui să începem imediat ora de istorie pentru că vreau să îi ascult și avem multe lucruri de discutat despre tema nouă. Proteste. Mormăit în mască. ,,Nu-i corect! Dar, Simo, nu am avut nimic de învățat! Simo, vrem în pauză!”. Le fac semn că trebuie să se liniștească. 

Resemnați, își deschid caietele. Notează data de azi. Între timp, eu deschid un joc pe wordwall și le cer, nominal, să aleagă un număr de pe ecran, fiecare număr ascunde o temă a unui viitor proiect, pe care-l vor pregăti pentru ora următoare de istorie. Cu maximă seriozitate, fiecare copil își notează tema pe caiet. Pot chiar să aud cum scârțâie stiloul pe foaie…

Colega mea, cu care am complotat totul, abia își reține un zâmbet. Eu vreau să par serioasă. Un copil mă vede. Îl aud șoptind ,,E ceva în neregulă!”…

Mă uit la colega mea și îi spun: ,,Cori, poți să pornești piesa!”. Se aud primele acorduri ale melodiei… La auzul versului ,,Hai afară la zăpadă!”, cei din primele bănci sar și țipă. Cei din spate nu știu ce se petrece. Un copil se întoarce și le strigă: ,,Afarăăă!”. 

Observ câteva brațe agitându-se prin fața mea. Total nepregătită pentru acest moment, mă las pradă îmbrățișărilor imprevizibile ale câtorva… Da, știm, nu avem voie, însă cum să-i oprești într-un astfel de moment? 

Un băiețel îmi spune, cu lacrimi în ochi: ,,Ești cea mai tare, Simo!”. Altul simulează o îmbrățișare de la distanță. Pare să mă strângă cu putere. 🥺

O fetiță, care fusese foarte supărată la începutul planului nostru, îmi aruncă un zâmbet: ,,Știam eu că puneți voi ceva la cale!”. 

Copiii de la celelalte clase vin să afle și ei ce se petrece. Ai noștri strigă cât îi țin plămânii: ,,Avem cele mai tari profesoare!”. 

Un alt băiat din clasa noastră ține neapărat să întărească ideea: ,,Chiar și mama mea spune că sunteți cele mai bune profesoare! Mereu îmi spune că, dacă ar fi avut și ea așa profesoare, ar fi mers de drag la școală.”

Nu vă spun ce bulgăreală am tras! O oră de alergat, țipete de bucurie și bulgări de zăpadă zburând care-ncotro… 

Își vor aminti elevii mei, peste ani, în ce lupte au luptat domnitorii noștri și-n ce an au avut loc acestea? Puțin probabil. Însă, cu siguranță, toți își vor aminti cu drag de orele petrecute afară cu profesoarele lor!

Spor la bulgăreală!

Simona

#edumaibine

Publicat pe

Cu toată dragostea înainte!

Din dragoste adevărată s-au născut copiii noștri! 

Cu dragoste pură îi creștem pentru a ajunge OAMENI!

Din dragoste de ei, căutăm cele mai bune metode de a-i educa pentru viitor!

Cu dragoste și blândețe le alinăm durerea și suferința atunci când au nevoie!

Din dragoste pentru frumos, căutăm frumosul în fiecare ființă!

Cu dragoste necondiționată le arătăm copiilor noștri calea cea dreaptă!

Din dragoste pentru țara asta, îi învățăm pe copii s-o ocrotească!

Cu dragoste pentru părinții lor, noi, dascălii dedicați, deschidem calea comunicării eficiente!

Din dragoste pentru meseria aceasta, dedicăm timp prețios pregătirii profesionale!

Cu dragoste pentru copii și părinți, noi, dascălii dedicați, am ales calea #edumaibine!

Ca toată lumea, azi am vorbit și noi la școală despre dragoste. Despre dragostea adevărată pentru toate ființele vii. Pentru locul în care învățăm, creștem și ne dezvoltăm. Pentru planeta noastră și pentru tot ce ne înconjoară. Pentru colegii, părinții și dascălii noștri. Pentru poezie, lectură și scriere creativă.

Azi am făcut cunoștință cu obiceiurile și tradițiile de Dragobete. Azi, copiii l-au cunoscut și apreciat pe miticul june și l-au admirat mai mult decât pe rivalul său mai tânăr și mai comercial.

Azi au scris despre dragoste, au compus acrostihuri despre iubire, au confecționat cutia inimii sau au rezolvat careul zilei.

La final de zi, cu picioarele umflate și bateriile epuizate, am plecat zâmbind spre casă, căci am simțit dragostea lor, a copiilor! Au pus-o în cuvinte, în emoții și îmbrățișări  furate! Și asta-i tot ce contează!

Cu toată dragostea înainte!

Simona

#edumaibine

Publicat pe

Și am început…

Sună alarma la 6:30. După o noapte cu somn agitat, îmi încep ritualul zilnic, cel de dinainte de școala online. Cu emoții în suflet, ridic cu dificultate rucsacul în spate, pornesc motorul mașinii și urmez drumul către școală. Aglomerație mare în trafic, dar nu mă panichez. La radio se difuzează o melodie care mă trezește la viață. Dansez pe scaun și zâmbesc. Un domn încruntat mă privește din mașina de alături… Îmi văd mai departe de drum și de melodie.

La poarta școlii mă așteaptă zâmbind agentul de pază care-mi măsoară, regulamentar, temperatura și mă ghidează către cabinetul unde se fac testările. 

Ajung în clasă. Bea, vizibil emoționată, stă cuminte în banca ei. Îmi mărturisește că nu a dormit bine pentru că aștepta cu nerăbdare ziua aceasta. Pe rând, încep să își facă apariția și ceilalți copii. Bucurie. Zumzet în toată școala. Salut cu cotul sau cu piciorul. Un copil îmi sare în brațe, mai să mă doboare. Constat că le-am rămas mică multora dintre ei. Ne minunăm unii de alții. Ne spunem cu ce gânduri începem noul semestru: unii nu mai vor niciodată școala online, alții încă tânjesc după ea. La unison, toți strigă: fără teme! Mai vor excursii și tabere, ore în aer liber, îmbrățișări și zâmbete fără mască.

Ne facem încălzirea cu niște jocuri în wordwall. Alcătuim enunțuri amuzante. Căutăm pe harta fizică granițe, forme de relief și râuri. Glumim și atmosfera e relaxantă. 

Mergem afară, înghețăm puțin, dar suntem veseli. La ora de teme scriem un Haiku. Nu am mai scris de multă vreme, e timpul să ne reamintim. Și despre ce să scriem, dacă nu despre ziua de azi?

Pentru cine nu știe, Haiku este un tip de poezie japoneză, alcătuită din trei versuri, fiecare vers respectând schema 5-7-5 silabe. 

Iată ce le-a rezultat!

Vouă cum v-a fost ziua?

Simona

#edumaibine

Publicat pe

De prin școli (și grădinițe) adunate… Episodul 6

Aceeași grădiniță de stat… Într-o zi, mă cheamă directoarea în birou să o ajut să așeze niște documente în dosare. Îmi preiau sarcinile și mă retrag cu toate dosarele într-un colț al biroului. Încăperea era cumva în formă de L, iar eu nu mă vedeam dacă intra cineva în birou. Și cum răsfoiam eu hârtiile, aud la un moment dat glasul cristalin al directoarei care o chema pe prietena ei (educatoarea despre v-am vorbit în episodul 5): ,,Vino să facem repartizările alea!”. Și vine, se așază pe scaun și începe spectacolul:

-Pe ăsta îl vrei?

-Ce e tac-su?

-Avocat.

-Ăoleu! Nu-mi da mie d-ăștia!

-Ia, hai să vedem ce sunt părinții lu’ ăsta! A, uite, mă-sa-i florăreasă! Îl vrei?

-Da, da! Mie d-ăștia să îmi dai, nu copii de doctori sau avocați!

Fac ochii mari și nu-mi vine a crede. Deci așa se repartizau copiii la grupe? În naivitatea mea, credeam că altele erau criteriile. În fine, am aflat ulterior de ce își dorea colega mea copii de florărese și muncitori. Se împrietenise repede cu părinții și își permitea să le ceară diverse: de la a-i lua florile primite pentru revânzare la florărie și ei să-i dea banii, până la a le cere drept cadou bijuterii din aur, cu care se lăuda apoi printre colege.

Cele două erau prietene bune și cu inspectoarea de la vremea respectivă și membre ale unui partid ce le susținea și acoperea foarte bine spatele.

Așa se face că, într-o seară, rămânând mult peste program, aveam să văd cât de bune prietene erau cele trei. Șoferul inspectoarei trăsese mașina în ușa grădiniței, astfel încât eu nu mai aveam acces spre ieșire. Toată lumea a rămas blocată. Ei că nu știau ce caut acolo, eu că nu înțelegeam de ce cară în portbagajul mașinii atâtea cutii cu săpun, șervețele și hârtie igienică. Nu, nu le aduceau din portbagaj în grădiniță, ci invers. A doua zi, colega mea mi-a confirmat bănuiala: erau materiale aduse de copii și se făcea acum zeciuiala cu inspectoarea!

Toată lumea se făcea că nu vede ce se întâmplă. Era un firesc să nu te bagi… Așa am fost sfătuită și eu, dar nu am rezistat mult și am plecat, din nou…

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 5

Mă transfer la o grădiniță mai aproape de casă. Sunt repartizată la o grupă mixtă, pe care o împart cu o doamnă educatoare cu experiență (eu fiind încă începătoare, chiar dacă aveam deja definitivatul luat), o doamnă extraordinară de care mă leagă și acum o prietenie frumoasă.

La prima ședință a cadrelor didactice, mă orbește aurul de pe pieptul unei colege și-mi asurzește urechile glasul ei strident. Se gudura pe lângă directoare, făcea glume nepotrivite pentru un dascăl și râdea de se zguduiau ferestrele. Aveam să o cunosc pe cea mai bună prietenă a directoarei, mâna dreaptă a acesteia și fostă femeie de serviciu. Tocmai absolvise un colegiu (lumea spunea că la fără frecvență și plătit de soț) și se pregătea să intre la clasă, pentru al doilea an. Anunțul i-l făcuse chiar soțul, pe când aceasta mătura curtea grădiniței: ,,Aruncă mătura, că de azi ești educatoare!”. 

În fine, mi-am zis să nu aplec urechea la povești și să îi acord doamnei o șansă, poate chiar avea har pentru această meserie, dar nu a avut șansa să intre la liceul pedagogic. Mi-a trecut repede când a început să vină tot mai des la mine să o ajut să realizeze proiecte pentru activități, chiar și pe cele pentru examenul de definitivat. Am avut astfel ocazia să constat că notițele ei aveau extrem de multe greșeli gramaticale sau de ortografie. 

Într-o zi, vin eu la serviciu și în fața ochilor îmi apare o imagine pe care nu cred că o voi uita vreodată. Doamna X ținea pe frunte o găină congelată! Mă uit mai bine, poate mă înșel. Nu! Chiar e o găină. Cu picioarele de-o parte și de alta a capului și cu pieptul fix pe frunte. Întreb, înăbușindu-mi un hohot de râs, ce face cu găina congelată pe cap și-mi răspunde că tocmai s-a rostogolit pe scări și și-a pus ceva rece la frunte să nu i se ridice vreun cucui. 🤦🏻‍♀️

……………………………………………………..

Avem ceea ce avem acum în sistem pentru că, mult timp, în colegii a intrat cine a vrut și a ieșit cine a dat bani cui trebuia. Desființarea liceelor pedagogice a fost o mare greșeală, iar acum plătim polițele. 

Bineînțeles, am avut și colege educatoare minunate, absolvente de colegii. Acestea nu și-au ales doar o meserie. Au fost nu doar tolerante cu elevii, ci i-au iubit ca pe propriii copii și le-au fost dascăli model, inspirați, cu vocație.

Așadar, să sperăm la #maibine în educație și la un sistem de formare a cadrelor didactice eficient și corect, dar și la unul de evaluare periodică la clasă, dar care să nu fie doar de ochii lumii, ci să urmărească dacă dascălul are tact pedagogic și este apt din punct de vedere academic și psihologic să se afle în fața copiilor. 

Simona

Publicat pe

Țara arde și babele se piaptănă…

Aceasta este expresia românească ce caracterizează dorința profesorilor de mărire a salariilor din bugetul de stat, buget ce ar trebui orientat către alte domenii acum…

Cei mai vocali sunt, evident, cei ce fac puțin, dar vor mai mult. Vor mai mult pentru ce?

Pentru orele online pe care nu le-au ținut, motivând că disciplina lor ,,nu se predă online”?

Pentru că predau în continuare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme și de vremuri?

Pentru că ,,se tem de expunere” și nu își deschid camera, dar au pretenția ca elevii să își arate fețele, altfel îi amenință cu absențe?

Pentru că știu să evalueze doar teoria, dar nu îi fac pe copii să înțeleagă practic-aplicativ noțiunile predate?

Pentru nerespectarea confidențialității notelor pe care le prezintă în fața colectivului de elevi, pentru ca mai apoi să scoată în evidență elevii cu rezultate care nu se ridică la nivelul așteptărilor?

Pentru întâlnirile pe care nu le țin cu părinții, deși ele sunt clar prevăzute în regulament?

Pentru ignorarea nevoilor emoționale ale elevilor, pe care nu îi întreabă nimeni dacă mai pot și cum ar putea fi ajutați?

Pentru că anulează ore, fără a oferi explicații elevilor și părinților?

Pentru că în vacanța de iarnă se gândesc cum să le ofere elevilor note și îi somează cu efectuarea de urgență a unor teme pentru a avea ce să noteze?

Pentru că vor deschiderea școlii, dar nu respectă regulile de distanțare sau măsurile minime de igienă?

Ar mai fi multe de scris despre de ce nu ar trebui să se ajungă aici, dar ne oprim și vă așteptăm și pe voi să vă scrieți părerea.

Evident, sunt și profesori pentru care a fi dascăl nu înseamnă doar o meserie, ci este dedicare aproape totală, este har și iubire, este înțelegere și comunicare. Doar că aceștia nu sunt atât de vocali precum ceilalți. Rămân în umbră, făcându-și treaba în continuare cu toată dăruirea, punând pe primul loc doar copilul și nevoile lui. Pentru ei, jos pălăria!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 4

Am reușit să îmi iau titularizarea în București. Cum nu cunoșteam orașul și nici internetul nu era accesibil pe atunci (ca să mă pot orienta în funcție de distanța față de locul unde locuiam), am ales o școală aproape la întâmplare. Îmi amintesc că era o doamnă lângă mine la repartizarea pe posturi și m-a întrebat unde stau, ca să mă poată ajuta. Mi-a arătat o școală pe listă ca fiind pe traseul unui autobuz ce mă lăsa în fața căminului unde locuiam cu iubitul meu, el fiind încă student.

Așa m-am trezit educatoare în cadrul unei școli mici aflată într-un cartier mărginaș al capitalei. Am plâns în prima zi când am vizitat-o. Speram să fiu și eu dascăl în oraș, nu tot la țară. Da, chiar dacă oficial era situat în oraș, acest cartier nu avea străzi asfaltate, iar când ploua afară, aveai nevoie de cizme de cauciuc. 

Clasă mixtă, copii de toate vârstele.  Trebuia să îmi gândesc activitățile astfel încât să îi țin antrenați și pe copiii mici de 3 ani, dar și pe cei de 6 ani. Prima lună mi s-a părut cumplită, copii mulți care plângeau că vor acasă, părinți care voiau să fie doar copilul lor în centrul atenției mele…

Prima serbare de Crăciun. Am gândit un program care să-i cuprindă pe toți copiii și le-am repartizat tuturor roluri în funcție de abilitățile lor, de gradul lor de implicare și de capacitățile de memorare. O fetiță de vreo 4 ani, care pronunța extrem de greu cuvintele și care avea o poezie mai ușoară s-a plâns bunicului ei că își dorea rolul principal din scenetă, pe care îl avea o fetiță de 6 ani. Bunicul, probabil impresionat de lacrimile nepoatei, a venit hotărât la școală să … mă bată! Da, ați înțeles bine, să mă bată! Fără să întrebe de ce, cum și ce aș putea face ca nepoata lui să nu se mai simtă nedreptățită, a intrat vijelios în clasă și a ridicat mâna asupra mea. Evident că am înghețat instantaneu. Norocul meu că în spatele bunicului era tatăl unui elev, care i-a prins mâna imediat și l-a scos afară din clasă. Totul s-a desfășurat în fața copiilor prezenți. Unii au început să plângă. Alții au venit să mă ia în brațe și să mă/se asigure că sunt bine… Nu eram bine, dar am zâmbit pentru ei. 

Mi-am început activitatea cu copiii și mă trezesc, din nou, cu ușa dată de perete și cu bunicul furios în clasă. L-am rugat politicos să iasă din clasă, dar el venea spre mine. Nu știu de unde mi-am găsit puterea de a-l ruga, cu tot calmul din lume, să înceteze. Făcea doi pași spre ușă, unul înapoi spre mine. Când a ajuns în pragul ușii, mi-am adunat puterile și l-am împins în afara clasei, apoi am încuiat ușa. Eram la capătul puterilor. Am sunat o colegă să vină de urgență la mine. Am plâns mult. Am vrut să-mi dau demisia, dar directoarea m-a asigurat că nu se va mai repeta pentru că a făcut solicitare și vom avea pază la intrarea în școală, iar bunicului i s-a interzis să mai intre vreodată în școală. 

Chiar și acum, după atâția ani, mă încearcă aceleași emoții neplăcute când îmi amintesc incidentul. De aceea spun că este foarte importantă comunicarea. L-am înțeles și iertat pe bunicul respectiv, dar oare câți mai sunt ca el? Eu cred că încă sunt…

Simona

Publicat pe

Temă altfel

Aveam tradiția noastră de a ieși afară, în curtea școlii, la prima zăpadă pentru a ne juca cu bulgării sau pentru a crea îngeri pe omătul moale. 

Joi, la prima oră, copiii mă întreabă, cum obișnuiau să facă la școală, ,,Simo, a nins mult! Ieșim afară să ne jucăm?”. 

Un nod în gât mi s-a pus… Toată ora m-am gândit la dorința lor, așa că le-am spus că singura temă pe care o vor avea va fi aceea de a construi un om de zăpadă. Am vorbit cu colega mea și ne-am înțeles să nu aibă nicio altă temă. 

Și ce s-au mai bucurat copiii! La ora de teme mi-au umplut galeria foto cu oameni de zăpadă, care mai de care mai haios. Vă las și pe voi să vedeți câțiva!

Dragi părinți, vă încurajăm, când e o zi cu soare sau a nins frumos și știți că le-ar prinde bine copiilor să petreacă mai mult timp la aer, să învoiți copilul de la orele de teme. E foarte important pentru toți să ne luăm din când în când o pauză…

Voi ce temă altfel ați dat zilele acestea?

Simona

Publicat pe

Tema suplimentară…

Necesitate sau corvoadă?

Sunt copii care, într-adevăr, au nevoie să lucreze suplimentar, fie pentru a recupera niște conținuturi, fie pentru a se pregăti pentru concurs sau examen. Dar, dacă niciuna dintre cele două condiții nu caracterizează situația copilului tău, tema suplimentară nu își are rostul, decât dacă solicitarea vine din partea copilului. 

Dar, știm cu toții, există părinți care nu pot lăsa copilul fără teme suplimentare. De ce? 

Pentru că vor să fie siguri că au copil performant la toate disciplinele. 

Pentru că știu ei că ,,nu se face suficient la școală”. 

Pentru că și alți copii fac. 

Pentru că vor de la copil să lucreze cum au lucrat și ei din zeci de culegeri, că așa era moda atunci (vă amintiți vestita culegere Gheba🤦🏻‍♀️). 

Pentru că ei nu au muncit suficient și ,,nu au ajuns departe”. 

Nu doar unii părinți sunt mari amatori de suplimentar, ci și dascălii. De ce? 

Pentru că e important la dosar să avem rezultate la olimpiade și concursuri. Și, cum timpul este limitat la școală și nu ai cum să lucrezi cu copiii toate culegerile achiziționate, atunci trebuie să lucreze copilul singur. Mult. Din ce în ce mai mult. 

Pentru că e important pentru reputația dascălului. Altfel cum să mai aibă 35 de elevi aleși pe sprânceană în clasă?

Și de o parte și de cealaltă, am auzit expresiile ,,Are altceva mai bun de făcut? Decât să-l văd cu telefonul în mână, mai bine să lucreze suplimentar! Programa este insuficientă, eu vreau ca el să meargă la liceul X și apoi facultatea Y.” 

Explicații și motive sunt suficiente pentru a justifica dorința aceasta de mai mult. Dar acest mai mult ar trebui gândit ținând cont și de nevoile copilului. Dacă nu are nevoie, la ce folos? 

Am întâlnit copii frustrați că lucrează în weekend teme suplimentare și nu au timp să se joace. 

Am avut copii care mi-au cerut suplimentar că altfel primeau de la părinți și nu voiau. 

Dar am întâlnit și copii care mi-au cerut de plăcere să le dau o ,,temă creativă”: să realizeze un proiect, să scrie o carte, să deseneze o bandă desenată sau chiar să lucreze exerciții de gramatică. 

Cred că v-am mai spus, sunt probabil printre puținii dascăli care nu și-au stresat elevii sau copiii personali cu teme suplimentare. Da, am oferit acolo unde a fost nevoie de recuperare sau unde mi s-au solicitat. Atât! 

Cu o săptămână în urmă, Sofia m-a întrebat, la finalul unei ore, dacă poate primi o temă suplimentară de weekend. Am întrebat-o ce i-ar plăcea să lucreze și mi-a spus că ar prefera să scrie o carte sau să lucreze vreun proiect. A ales să scrie în storyjumper o carte. Ceilalți copii ascultau. Auzind solicitarea Sofiei, Daria și Beatrice și-au dorit și ele. Îmi vine imediat ideea de a le întreba dacă vor să lucreze împreună și le văd încântate. Pentru a le încuraja, le comunic că ar fi minunat dacă ar scrie o carte pentru colegii lor mai mici, din clasa I. Și au scris o enciclopedie. S-au documentat de pe internet, din alte cărți și iată ce le-a ieșit. Azi le-au prezentat cartea, cu emoții mari, colegilor lor mai mici, care au primit cu bucurie vizita și care le-au oferit un feedback pozitiv. Au tot întrebat unde pot să dea like cărții…🤣 Foarte simpatici!

Tu ce teme suplimentare ai primit când erai copil? Ești din categoria  părinților care vor temele suplimentare sau din categoria celor care le resping? 

Ca dascăl, ce temă suplimentară ai dat? 

Așteptăm impresiile voastre, sugestii sau recomandări de teme pe placul copiilor.  

Simona

https://www.storyjumper.com/…/Prima-ta-enciclopedie…