Pentru că am sfătuit mulți prieteni și oameni de-a lungul anilor, pentru că vine iar ”anotimpul” înscrierilor la școală, dar mai ales pentru că sunt din ce în ce mai multe exemple ale situațiilor nefericite pe care le trăiesc atât copiii, cât și părinții și dascălii deopotrivă, ne-am decis să scriem, pe scurt, acest MINI ghid pentru Înscrierea la Școală.
NU este un document științific, dar este bazat pe toate cercetările noastre personale și profesionale timp de 20 de ani. (Da, știm, clasa pregătitoare nu există de 20 de de ani, dar sfaturile utile pentru părinți sunt mai vechi și noi, totodată.)
Ca de fiecare dată, așteptăm cu deosebit interes opiniile voastre.
Știți că eu am multe idei și unele chiar prind viață…
Duminica trecută m-a lovit una: ce ar fi să invit eu în ora de istorie un alt profesor care să le prezinte copiilor evenimente istorice, altfel decât o fac eu? Pe mine mă aud copiii zilnic, nu de alta…
Aha! Ia să-l invit pe Marcel Bartic, că numai el ar putea să le vorbească frumos copiilor despre lucruri importante cu zâmbetul pe buze și cu un entuziasm molipsitor. Acum, care să fie tema? Gata, istoria poporului evreu, că tot se comemorează în aceasta perioadă Holocaustul.
Zis și făcut! Cer aprobările directorilor. Le obțin. Și-l sun pe Marcel. Nici nu mă așteptam să spună nu, sincer! Era la fel de entuziasmat ca mine.
Și-ncepe Simona săptămâna în forță: mesaje peste mesaje, telefoane peste telefoane, vizionare materiale video, planificare pe minute a activității…
Dar, stai! Putem avea un invitat din Israel, supraviețuitor al Holocaustului! Stai că vine și fiul doamnei respective, dar și nepoata! Stai că nepoatei i-ar plăcea să participe și colegii ei de clasă! Dar, hei, e posibil să vină și cineva de la ambasadă!
Și iată cum, dintr-o lecție care se dorea a fi aproape obișnuită ☺️, am ajuns să am peste 50 de persoane la ora aceasta. Și a fost atât de frumos și plin de emoție totul! Copiii au ascultat fascinați poveștile spuse de Marcel Bartic și de doamna Adolfina Regenbogen, au adresat întrebări interesante și au oferit răspunsuri pline de maturitate.
Scopul meu a fost atins: într-o lume care dă semne că o ia într-o direcție greșită, copiii noștri au înțeles că antisemitismul, ura și lipsa de respect nu sunt manifestări pe care să le ia drept exemplu de urmat. Au înțeles că noi promovăm doar valori ce țin de respectul pentru ceilalți, empatia și compasiunea, toleranța și iubirea. Că e bine să cunoaștem istoria, dar nu e bine să repetăm greșelile istoriei! Că puterea și manipularea pot fi distrugătoare, iar noi stăm mărturie că nu vom accepta și tolera așa ceva!
Le mulțumesc din suflet invitaților de azi, colegilor mei care mi-au fost alături, elevilor și părinților care au participat la acest eveniment!🙏
Sună clopoțelul care anunță încheierea orei de limba engleză. Intru rapid în clasă și le spun copiilor că va trebui să începem imediat ora de istorie pentru că vreau să îi ascult și avem multe lucruri de discutat despre tema nouă. Proteste. Mormăit în mască. ,,Nu-i corect! Dar, Simo, nu am avut nimic de învățat! Simo, vrem în pauză!”. Le fac semn că trebuie să se liniștească.
Resemnați, își deschid caietele. Notează data de azi. Între timp, eu deschid un joc pe wordwall și le cer, nominal, să aleagă un număr de pe ecran, fiecare număr ascunde o temă a unui viitor proiect, pe care-l vor pregăti pentru ora următoare de istorie. Cu maximă seriozitate, fiecare copil își notează tema pe caiet. Pot chiar să aud cum scârțâie stiloul pe foaie…
Colega mea, cu care am complotat totul, abia își reține un zâmbet. Eu vreau să par serioasă. Un copil mă vede. Îl aud șoptind ,,E ceva în neregulă!”…
Mă uit la colega mea și îi spun: ,,Cori, poți să pornești piesa!”. Se aud primele acorduri ale melodiei… La auzul versului ,,Hai afară la zăpadă!”, cei din primele bănci sar și țipă. Cei din spate nu știu ce se petrece. Un copil se întoarce și le strigă: ,,Afarăăă!”.
Observ câteva brațe agitându-se prin fața mea. Total nepregătită pentru acest moment, mă las pradă îmbrățișărilor imprevizibile ale câtorva… Da, știm, nu avem voie, însă cum să-i oprești într-un astfel de moment?
Un băiețel îmi spune, cu lacrimi în ochi: ,,Ești cea mai tare, Simo!”. Altul simulează o îmbrățișare de la distanță. Pare să mă strângă cu putere. 🥺
O fetiță, care fusese foarte supărată la începutul planului nostru, îmi aruncă un zâmbet: ,,Știam eu că puneți voi ceva la cale!”.
Copiii de la celelalte clase vin să afle și ei ce se petrece. Ai noștri strigă cât îi țin plămânii: ,,Avem cele mai tari profesoare!”.
Un alt băiat din clasa noastră ține neapărat să întărească ideea: ,,Chiar și mama mea spune că sunteți cele mai bune profesoare! Mereu îmi spune că, dacă ar fi avut și ea așa profesoare, ar fi mers de drag la școală.”
Nu vă spun ce bulgăreală am tras! O oră de alergat, țipete de bucurie și bulgări de zăpadă zburând care-ncotro…
Își vor aminti elevii mei, peste ani, în ce lupte au luptat domnitorii noștri și-n ce an au avut loc acestea? Puțin probabil. Însă, cu siguranță, toți își vor aminti cu drag de orele petrecute afară cu profesoarele lor!
Cu dragoste pură îi creștem pentru a ajunge OAMENI!
Din dragoste de ei, căutăm cele mai bune metode de a-i educa pentru viitor!
Cu dragoste și blândețe le alinăm durerea și suferința atunci când au nevoie!
Din dragoste pentru frumos, căutăm frumosul în fiecare ființă!
Cu dragoste necondiționată le arătăm copiilor noștri calea cea dreaptă!
Din dragoste pentru țara asta, îi învățăm pe copii s-o ocrotească!
Cu dragoste pentru părinții lor, noi, dascălii dedicați, deschidem calea comunicării eficiente!
Din dragoste pentru meseria aceasta, dedicăm timp prețios pregătirii profesionale!
Cu dragoste pentru copii și părinți, noi, dascălii dedicați, am ales calea #edumaibine!
Ca toată lumea, azi am vorbit și noi la școală despre dragoste. Despre dragostea adevărată pentru toate ființele vii. Pentru locul în care învățăm, creștem și ne dezvoltăm. Pentru planeta noastră și pentru tot ce ne înconjoară. Pentru colegii, părinții și dascălii noștri. Pentru poezie, lectură și scriere creativă.
Azi am făcut cunoștință cu obiceiurile și tradițiile de Dragobete. Azi, copiii l-au cunoscut și apreciat pe miticul june și l-au admirat mai mult decât pe rivalul său mai tânăr și mai comercial.
Azi au scris despre dragoste, au compus acrostihuri despre iubire, au confecționat cutia inimii sau au rezolvat careul zilei.
La final de zi, cu picioarele umflate și bateriile epuizate, am plecat zâmbind spre casă, căci am simțit dragostea lor, a copiilor! Au pus-o în cuvinte, în emoții și îmbrățișări furate! Și asta-i tot ce contează!
Sună alarma la 6:30. După o noapte cu somn agitat, îmi încep ritualul zilnic, cel de dinainte de școala online. Cu emoții în suflet, ridic cu dificultate rucsacul în spate, pornesc motorul mașinii și urmez drumul către școală. Aglomerație mare în trafic, dar nu mă panichez. La radio se difuzează o melodie care mă trezește la viață. Dansez pe scaun și zâmbesc. Un domn încruntat mă privește din mașina de alături… Îmi văd mai departe de drum și de melodie.
La poarta școlii mă așteaptă zâmbind agentul de pază care-mi măsoară, regulamentar, temperatura și mă ghidează către cabinetul unde se fac testările.
Ajung în clasă. Bea, vizibil emoționată, stă cuminte în banca ei. Îmi mărturisește că nu a dormit bine pentru că aștepta cu nerăbdare ziua aceasta. Pe rând, încep să își facă apariția și ceilalți copii. Bucurie. Zumzet în toată școala. Salut cu cotul sau cu piciorul. Un copil îmi sare în brațe, mai să mă doboare. Constat că le-am rămas mică multora dintre ei. Ne minunăm unii de alții. Ne spunem cu ce gânduri începem noul semestru: unii nu mai vor niciodată școala online, alții încă tânjesc după ea. La unison, toți strigă: fără teme! Mai vor excursii și tabere, ore în aer liber, îmbrățișări și zâmbete fără mască.
Ne facem încălzirea cu niște jocuri în wordwall. Alcătuim enunțuri amuzante. Căutăm pe harta fizică granițe, forme de relief și râuri. Glumim și atmosfera e relaxantă.
Mergem afară, înghețăm puțin, dar suntem veseli. La ora de teme scriem un Haiku. Nu am mai scris de multă vreme, e timpul să ne reamintim. Și despre ce să scriem, dacă nu despre ziua de azi?
Pentru cine nu știe, Haiku este un tip de poezie japoneză, alcătuită din trei versuri, fiecare vers respectând schema 5-7-5 silabe.
,,Toți oamenii visează, dar nu în mod egal.”- T. E. Lawrence
Noi visăm la o școală publică unde copiii sunt tratați cu respect, sunt văzuți ca ființe umane cu sentimente și emoții, sunt ascultați și, mai ales, auziți.
Visăm la dascăli dedicați ce nu-și fac doar meseria, ci își dedică toată activitatea copiilor, dincolo de programă și buchea cărții.
Visăm la un parteneriat constructiv între părinți și dascăli, având în centrul atenției și preocupărilor lor doar copiii și nevoile lor, nu propriile interese.
Visăm la o școală unde primează securitatea emoțională și psihologică a copilului, și mai puțin academicul care să gâdile doar orgoliul profesorilor când văd rezultatele afișate la panou.
Visăm la o școală unde rezultatele academice nu sunt afișate la panoul de onoare sau strigate în plenul clasei, ci discutate în particular cu copilul, cu accent pe progres și efort individual, nu pe rezultat în sine.
Visăm ca școala să urmărească rezultate excepționale în dezvoltarea personală a copilului, cu accent pe inteligențele emoționale și pe creștere spirituală, dar nu prin numerologie și ore de religie cu habotnici.
Visăm la o școală în care are acces orice copil, nu doar cei care-și permit să fie atenți cu directorii.
Visăm la uși deschise spre birourile directorilor, urechi care să-i audă pe părinți și copii, ochi care să vadă neajunsurile din cancelaria pe care o gestionează și guri care să comunice eficient cu toți cei implicați în educația copilului.
Visăm la directori numiți pentru merite deosebite ca manageri, nu după apartenența la un partid sau altul.
Visăm la ziua când părinții vor avea mai mult curaj să confrunte profesorii și dascălii abuzatori, nu să închidă ochii și să afirme ,,așa era și pe vremea mea și am ajuns bine…”.
Visăm la ziua când toți copiii vor spune ,,Stop! Nu mai vrem umilință, vrem respect și îngăduință!”.
Știm cu toții care este utilitatea temei și ce stres poate declanșa uneori, dacă nu sunt respectate anumite reguli elementare. De la gândirea temei ca o continuare a fixării și consolidării noțiunilor învățate la clasă la dozarea lor corespunzătoare. De la înțelegerea importanței efectuării sarcinilor individuale la gestionarea timpului alocat. De la nevoia dascălului de a afla care a fost impactul lecției predate la nevoia copilului de a fi înțeles. De la crearea cadrului potrivit la încadrarea copilului in timp. ✍🏻
Toate acestea au fost motive de discuții între elevi, părinți și dascăli, dintotdeauna. Ba sunt prea multe, ba sunt prea puține teme. Ba sunt utile, ba sunt depășite de actualitate. Ba sunt atractive, ba sunt detestate de elevi.👍👎
Oricum ai da-o, cineva va fi nemulțumit…sau nu.
Depinde de fiecare dintre noi cu ce ochi privim tema pentru acasă. Cât de deschiși suntem și cât de înțelegători. Cât de atenți suntem la nevoile copiilor, dar și ale părinților sau dascălilor. 👀
Despre toate aceste am mai scris și vom mai scrie. 📝 Astfel, am adunat câteva idei principale, sugestii și recomandări în primul nostru eBook. 📖
Îmi amintesc ce mândră am fost când am început să scriu cu stiloul. Rotunjeam literele cu atâta drag, uneori excesiv de mult, spre exasperarea tatălui meu care îmi rupea paginile și mă punea să rescriu. Bătaia de cap cea mai mare mi-a dat-o litera s mic de mână. Îi arcuiam o burtă grasă de toată frumusețea. Numai tatălui meu nu-i plăcea deloc. Cu cât îmi rupea el paginile mai tare, cu atât îl rotunjeam eu mai frumos. În fine, nu mai țin minte cine a cedat, dar știu că eu pe s l-am scris tot cu burtă mare, multă vreme…
Da, mi-a plăcut și încă îmi place scrisul de mână. Ca dascăl, clasa I îmi place cel mai mult. Simt o plăcere de neegalat când îi învăț pe copii să scrie. Să le văd mânuța aceea mică cum ține stiloul, să-l aud cum scârțâie pe foaie, să privim curioși urma lăsată și apoi să admirăm împreună rezultatul. Numai cine nu a avut ocazia de a învăța un copil să scrie, nu poate înțelege sentimentul. Când îi vezi scânteia reușitei în ochi, când îi surprinzi zâmbetul de satisfacție în colțul gurii, când îl auzi cum își anunță părinții că a învățat să scrie o altă literă…
Da, scrisul de mână îți poate aduce satisfacții extraordinare. După ce i-ai pătruns toate tainele, scrisul poate deveni terapie.
Simți că totul de apasă? Scrie de mână!
Simți că ai vrea să vorbești cu cineva, dar nu ai cu cine? Scrie de mână!
Ai multe idei pentru viitor, dar nu dorești să le împărtășești acum cu cineva? Scrie-le de mână!
Dacă îți place și caligrafia, adaugi scrisului tău și puțin praf magic pentru a-l transforma în artă și mai ales în terapie, după cum minunat face Gabriela Zama. Ia privește-l acum? Nu-i așa că te simți mai bine?
Pentru tine ce înseamnă scrisul de mână? Ce amintiri îți trezește? Când ai apelat cel mai mult la el?
Aceeași grădiniță de stat… Într-o zi, mă cheamă directoarea în birou să o ajut să așeze niște documente în dosare. Îmi preiau sarcinile și mă retrag cu toate dosarele într-un colț al biroului. Încăperea era cumva în formă de L, iar eu nu mă vedeam dacă intra cineva în birou. Și cum răsfoiam eu hârtiile, aud la un moment dat glasul cristalin al directoarei care o chema pe prietena ei (educatoarea despre v-am vorbit în episodul 5): ,,Vino să facem repartizările alea!”. Și vine, se așază pe scaun și începe spectacolul:
-Pe ăsta îl vrei?
-Ce e tac-su?
-Avocat.
-Ăoleu! Nu-mi da mie d-ăștia!
-Ia, hai să vedem ce sunt părinții lu’ ăsta! A, uite, mă-sa-i florăreasă! Îl vrei?
-Da, da! Mie d-ăștia să îmi dai, nu copii de doctori sau avocați!
Fac ochii mari și nu-mi vine a crede. Deci așa se repartizau copiii la grupe? În naivitatea mea, credeam că altele erau criteriile. În fine, am aflat ulterior de ce își dorea colega mea copii de florărese și muncitori. Se împrietenise repede cu părinții și își permitea să le ceară diverse: de la a-i lua florile primite pentru revânzare la florărie și ei să-i dea banii, până la a le cere drept cadou bijuterii din aur, cu care se lăuda apoi printre colege.
Cele două erau prietene bune și cu inspectoarea de la vremea respectivă și membre ale unui partid ce le susținea și acoperea foarte bine spatele.
Așa se face că, într-o seară, rămânând mult peste program, aveam să văd cât de bune prietene erau cele trei. Șoferul inspectoarei trăsese mașina în ușa grădiniței, astfel încât eu nu mai aveam acces spre ieșire. Toată lumea a rămas blocată. Ei că nu știau ce caut acolo, eu că nu înțelegeam de ce cară în portbagajul mașinii atâtea cutii cu săpun, șervețele și hârtie igienică. Nu, nu le aduceau din portbagaj în grădiniță, ci invers. A doua zi, colega mea mi-a confirmat bănuiala: erau materiale aduse de copii și se făcea acum zeciuiala cu inspectoarea!
Toată lumea se făcea că nu vede ce se întâmplă. Era un firesc să nu te bagi… Așa am fost sfătuită și eu, dar nu am rezistat mult și am plecat, din nou…
Am vrut să fiu și eu cool și mi-am făcut cont pe platforma Tik Tok, atât de cunoscută și de accesată de toată lumea, începând cu copiii de-o șchioapă și terminând cu unii adulți…
Să nu credeți că-mi doream să mă filmez dansând pe mese și apoi să mă amuz de isprăvile mele, deși i-am răspuns cândva mezinei la un Challenge. Nu, voiam doar să aflu de ce este atât de atractiv pentru copii.
Elevii mei, dar și mezina familiei, se mișcau numai în ritm de dans, iar brațele le plimbau în toate direcțiile de mi-era teamă că vor zbura toate obiectele ce se aflau în preajma lor. Mi-am imaginat că doar astfel de filmulețe văd ei pe Tik-Tok. Și cum mie îmi place tare mult să dansez, am zis că e o ocazie să îmi îmbunătățesc abilitățile de dansatoare.
Când colo, ce să vezi? După ce mi-am setat eu domeniile de interes, au început să se deruleze, fără voia mea, tot felul de filmulețe care mai de care mai dubioase. De la fete care-și mișcau fesele precum se mișcă piftia-n castron, până la cupluri frustrate care simulau diferite poziții sexuale, extrem de penibili și vulgari, totodată. Ei bine, am rezistat fix 5 minute. Am ieșit, scuipând în sân, cum ieșea bunica mea din casă când se sărutau doi actori într-un film televizat.
Mi-am întrebat fetele de ce utilizează ele aplicația, ce le place cel mai mult, ce învață de acolo și de ce e așa de la modă. Adolescenta mi-a explicat că nu am făcut eu setările potrivite și că ea urmărește uneori doar conturi din străinătate, mai mult coreeni…e fan BTS. Mezina s-a speriat că a ajuns din greșeală să vadă niște filmulețe homofobe și rasiste și a renunțat la aplicație pentru un timp. Cu ambele am discutat noi, părinții, despre conținuturile pe care le pot accesa, voit sau din greșeală, pe rețelele de socializare. Am avut dintotdeauna o relație deschisă cu ele și am abordat multe subiecte, mai mult sau mai puțin sensibile. Știm că nu le putem feri de rele, dar preferăm să le explicăm noi din timp cum stau lucrurile, astfel încât să nu fie șocul prea mare.
Dragi părinți, fiți foarte atenți la materialele pe care le urmăresc copiii voștri! Discutați cu ei și, în niciun caz, nu le luați telefoanele sau să le dezinstalați aplicațiile, pentru că ,,Așa vreau eu!”. Ideea aceasta de a confisca telefonul are efect pe termen scurt. Pe termen lung, telefonul tot va ajunge în posesia copilului (știți doar că cedați), dar nu va ști cum să-l folosească, pentru că voi nu ați avut răbdare să le explicați de ce anume să se ferească, ce pagini să acceseze și mai ales, ce informații să utilizeze din cele prezentate pe internet. Ține foarte mult și de educația pe care copilul o primește acasă, dar și de apartenența la grup, de care va ține mai mult cont, de la o vârstă… Însă, rolul părintelui este de a urmări, din umbră, activitatea copilului și grupurile din care face parte și de a interveni cu blândețe atunci când observă derapaje în atitudine sau comportament, de a discuta toate subiectele posibile, pe înțelesul copilului, evident. Dacă nu știți cum sau vă simțiți depășiți de situație, nu ezitați să apelați la ajutorul unor specialiști.
Să speri că dacă îi iei telefonul vei rezolva toate problemele este o utopie. Copiii de azi așa socializează. Vremurile s-au schimbat și noi trebuie să ținem pasul cu ele. Însă asta nu ne împiedică să fim vigilenți.
Voi cu ce dificultăți v-ați confruntat de când copilul vostru accesează internetul?
P.S. Pentru părinții care doresc să afle cum să își protejeze cât mai bine copiii de pericolele din mediul online, recomandăm cursurile lui Alex Peneș, pe care l-am avut și noi invitat în dialog despre #maibine.
