Ieri am primit un mesaj de la eleva mea, Beatrice, în care îmi spunea că a mai scris o carte, pe care o dedică tuturor copiilor cu dificultăți de citire, eu fiind ,,îmblânzitoarea de litere”…
Mesajul ei m-a bucurat și, în același timp, mi-a trezit amintiri nu tocmai plăcute, de pe vremea când m-am confruntat la clasă cu situația copilului dislexic.
Da, este o situație dificilă atât pentru dascăli, cât și pentru copil, părinții copilului, dar și pentru colegii de clasă ai acestuia.
Să le luăm pe rând…
Dascălii, cel puțin cei din generația mea, nu au avut formare pe acest tip de dificultate în învățare. Îmi amintesc că la pedagogie ni s-a reamintit vag că există copii care întâmpină dificultăți la citire, scriere sau calcul matematic, dar că nu e de domeniul școlii, ci al altor specialiști.
Ce am făcut eu până la momentul în care am avut la clasă un astfel de copil? Cred că ce ar face orice dascăl: am direcționat părinții către logoped. Știam că unii copii vor reuși să nu mai confunde b cu d, f cu v, s cu z cu timpul. Știam că cei care scriu de la dreapta la stânga, vor reuși să își corecteze acest aspect cu timpul. Știam că scrisul în oglindă se va corecta tot cu timpul. Însă nu știam că sunt unii copii care, în ciuda multiplelor exerciții făcute la clasă, vor continua să nu înțeleagă anumite noțiuni.
Copilul nu înțelege de ce el nu poate și ceilalți pot; de ce la el fug literele pe foaie, iar la ceilalți nu; de ce uită repede ce l-ai învățat, iar ceilalți par să rețină cu ușurință totul… Și devine frustrat. Și începe să se întrebe ce e în neregulă cu el. Și plânge. Și se lovește. Și se numește singur ,,prost”…
Părinții, pe de altă parte, se împart în două categorii: cei ce dau vina pe dascăl pentru că nu are metode să îl învețe pe copil și cei ce iau în seamă recomandările acestuia de a consulta un specialist.
Toată lumea este frustrată! Însă, dacă măcar o parte din cei implicați, rămâne calmă și încearcă să caute soluții, lucrurile o iau pe un făgaș normal, la un moment dat.
Ce am făcut eu? Deși, repet, eu, dascălul, nu sunt în măsură să pun un diagnostic, pot face recomandări. Da, pot urmări activitatea copilului încă de la clasa pregătitoare și-i pot spune părintelui ce am notat, în urma observațiilor la clasă. Nu e suficient pentru a-l convinge pe părinte? Atunci îi solicit ajutorul consilierului școlii, care poate asista la orele de curs, poate avea o discuție individuală cu copilul, poate solicita o întâlnire cu părinții, la care să participi și tu, evident, și în care să prezentați concluziile voastre, îngrijorările și să faceți recomandările necesare.
Pentru mine, momentele acestea sunt momente de Aha!… Am început să caut tot felul de materiale sau cursuri care să mă ajute. Am participat la conferințe și întâlniri cu specialiști. În urma acestora am desprins câteva concluzii:
-dislexia afectează cam 10% din populație și nu este o boală, ci o dificultate în învățarea citit-scrisului;
-nefiind o boală, nu există vindecare;
-este moștenire genetică;
-se manifestă pe tot parcursul vieții; pur și simplu, înveți să trăiești cu ea, utilizând diferite tehnici;
-dislexia nu înseamnă inteligență scăzută (unii elevi dislexici au un nivel de inteligență peste medie);
-singurul manual pentru copiii dislexici este unul tipărit prin anii ‘70;
-copiii dislexici încurcă des stanga cu dreapta;
-învățarea cititului se face prin asociere cu imagini, la clasele mici;
-sunt recomandate evaluările orale și fișele de lucru pe coală galbenă;
-copilul trebuie învățat să își noteze temele și lecțiile într-o agendă;
-profesorul de sprijin poate fi de ajutor, acolo unde se poate…
Pentru părinții și dascălii ce doresc să aprofundeze subiectul, în București există un centru ce vine în sprijinul lor. Se numește Edulier și este coordonat de Cristiana Ionescu, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat atunci când am avut nevoie!
În loc de concluzie: nu mă declar ,,îmblânzitoarea de litere”, dar măcar mă străduiesc…😉
Simona
https://www.storyjumper.com/book/read/92865756/5fb945c825e4a
