Publicat pe

Țara arde și babele se piaptănă…

Aceasta este expresia românească ce caracterizează dorința profesorilor de mărire a salariilor din bugetul de stat, buget ce ar trebui orientat către alte domenii acum…

Cei mai vocali sunt, evident, cei ce fac puțin, dar vor mai mult. Vor mai mult pentru ce?

Pentru orele online pe care nu le-au ținut, motivând că disciplina lor ,,nu se predă online”?

Pentru că predau în continuare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme și de vremuri?

Pentru că ,,se tem de expunere” și nu își deschid camera, dar au pretenția ca elevii să își arate fețele, altfel îi amenință cu absențe?

Pentru că știu să evalueze doar teoria, dar nu îi fac pe copii să înțeleagă practic-aplicativ noțiunile predate?

Pentru nerespectarea confidențialității notelor pe care le prezintă în fața colectivului de elevi, pentru ca mai apoi să scoată în evidență elevii cu rezultate care nu se ridică la nivelul așteptărilor?

Pentru întâlnirile pe care nu le țin cu părinții, deși ele sunt clar prevăzute în regulament?

Pentru ignorarea nevoilor emoționale ale elevilor, pe care nu îi întreabă nimeni dacă mai pot și cum ar putea fi ajutați?

Pentru că anulează ore, fără a oferi explicații elevilor și părinților?

Pentru că în vacanța de iarnă se gândesc cum să le ofere elevilor note și îi somează cu efectuarea de urgență a unor teme pentru a avea ce să noteze?

Pentru că vor deschiderea școlii, dar nu respectă regulile de distanțare sau măsurile minime de igienă?

Ar mai fi multe de scris despre de ce nu ar trebui să se ajungă aici, dar ne oprim și vă așteptăm și pe voi să vă scrieți părerea.

Evident, sunt și profesori pentru care a fi dascăl nu înseamnă doar o meserie, ci este dedicare aproape totală, este har și iubire, este înțelegere și comunicare. Doar că aceștia nu sunt atât de vocali precum ceilalți. Rămân în umbră, făcându-și treaba în continuare cu toată dăruirea, punând pe primul loc doar copilul și nevoile lui. Pentru ei, jos pălăria!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 1

Vă spuneam că debutul mi l-am făcut la o școală de la țară. Era școala aceea mică, cu clase ce aveau dușumea scorojită și sobă pe lemne. Mirosul puternic de motorină încă îmi trezește amintiri…

În primele zile întreb și eu timid unde găsesc toaleta. O colegă învățătoare, brunetă și înaltă, îmi zâmbește cu subînțeles și îmi arată direcția: ,,În fundul curții! Dar vezi că dacă bate vântul, ți-o suflă!”. Mă uit la ea și nu înțeleg mesajul, dar ea îmi face cu ochiul… Aha, prima ,,glumă”! Aveam să aflu pe parcurs că era ,,prietenoasă” cu toți bărbații, de la șoferul de pe autobuz, până la unii profesori și că abia reușise să finalizeze un liceu la seral. În fine, nu era treaba mea! O ajutam când îmi solicita sprijinul, ba să îi rezolv o problemă la matematică, ba să îi explic cum se realizează planificarea. Știu, aș fi putut pune întrebări de genul ,,De ce e învățătoare?”, dar mă preocupau mai degrabă copiii care-i erau elevi…

Rar ajungeam în cancelarie, de cele mai multe ori rămâneam printre elevi. Însă, într-o zi, colega despre care vă vorbeam mai sus mă invită cu insistență în cancelarie, pe motiv că e ziua unui coleg, profesor de geografie. Cedez insistențelor și o însoțesc în cancelarie, unde eram așteptate cu prăjituri și cafea. Am schimbat câteva politețuri și am plecat. Până aici, nimic interesant. A doua zi, colegul vine la clasa mea și spune că vrea să mă roage ceva. Și, cu lacrimi șiroind pe obraji îmi spune că i-a rugat și pe elevii lui, dar mă roagă și pe mine, dacă primesc flori să i le dau lui să le ducă la mormântul tatălui său. Vai, emoționată și impresionată de gest, îl asigur că așa voi face și îl întreb dacă îl mai pot ajuta cu ceva. Îmi spune e suficient pentru moment, dar că i-ar plăcea ca într-o zi să ies cu el la o cafea. Aha! Deci asta urmăreai, de fapt? Îl refuz politicos, mărturisindu-i că eu am un prieten pe care îl iubesc foarte mult și că nu sunt interesată de astfel de invitații. A zâmbit, mi-a mulțumit și mi-a aruncat peste umăr: ,,Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești!”.

Săptămâna următoare merg să îmi iau catalogul din cancelarie și observ o figură nouă, un bărbat înalt, cu mustață grizonantă. Cineva mi-l prezintă: ,,Domnul este tatăl lui G, profesorul de geografie. A lipsit până acum pentru că a fost bolnav, de aceea l-a suplinit fiul său câteva zile.” Nu am putut să mă abțin și i-am spus ,,Vai, dar G a cerut flori să vi le aducă la mormânt!”. Vizibil încurcat, omul își scuză fiul ,,A, el e foarte glumeț!”. Nu mai știu cât a rămas în școală nici tatăl, cert este că nu a prins finalul anului. Uneori mă mai întreb dacă joacă aceleași roluri sau le-au mai schimbat…

Simona

Publicat pe

În unele situații nu e loc de negociere…

Auzim, din ce în ce mai des, voci care încearcă să negocieze, de la distanță evident, cu dascălii, cu inspectoratele, cu miniștrii… 

Dacă să se facă școala online sau nu. 

Dacă să se filmeze sau nu lecțiile. 

Dacă să se deschidă sau nu camera video în timpul activităților. 

Dacă să se dea teme sau nu. 

Ce să mai? O negociere continuă!

Acum, cum vedem noi lucrurile și de ce nu suntem de acord cu ce este scris în articolul de mai jos: ( îl găsiți pus în primul comentariu😉)

-școala online este obligatorie pentru toată lumea, indiferent că sunt elevi sau profesori! 

Mulți văicăreți: că nu se face școală cum trebuie, că se vor acumula lacune, că stau copiii prea mult cu ochii în monitoare…

Școală se face dacă se vrea. Există elevi dornici să învețe și învață, așa cum există dascăl care își pregătește lecțiile cu mare atenție și aplecare asupra copilului și dascăli care așteaptă cu mâna întinsă ajutor de sus…

Copiii stăteau oricum cu ochii în monitoare, unii de când s-au ridicat în șezut. Sunt convinsă că ați văzut și voi părinți care așază copilului tableta sau telefonul în față și apoi îi strecoară lingurița cu mâncare în gură. Sunt convinsă că și voi cunoașteți părinți care ajungeau acasă doar pentru sărutul de noapte bună. În timpul în care ei erau la serviciu, copiii se aflau în fața monitorului. 

Acum măcar nu pierd timpul pe Tik-Tok sau pe jocuri, ci deprind abilitați digitale. Au învățat, într-un timp scurt, să scrie în word, să realizeze proiecte în Power Point, să scrie o carte digitală etc. Toate aceste abilitați reprezintă baza viitorului, oricât de mult s-ar păcăli unii adulți, care încă susțin că manualul și caietul sunt sfinte.

-camera video trebuie deschisă de toată lumea, elev sau dascăl!

De unde vine scuza asta cu ,,nu deschid camera pentru că sunt anxios”? Haideți să fim serioși, toți suferim de anxietate acum? 

Da, și eu roșesc când vorbesc în public. Uneori mă bâlbâi din cauza asta. Alteori simt cum transpir și picioarele-mi sunt precum lumânările. 

Asta mi se întâmplă când nu cunosc audiența, dar audiența mea este formată din copii și părinți, oameni cu care am o relație. Mi se pare firesc ca eu să le cer copiilor să aibă camera deschisă, pentru că îmi doresc conectarea cu ei zilnică. Îmi doresc să mă vadă și să îi văd, să știe că sunt acolo cu ei și pentru ei. 

Copiii, obișnuiți deja cu figura dascălului, nu se vor teme niciodată să își arate fața la orele online. 

Dascălii care au o relație apropiată, care sunt siguri pe ceea ce sunt și pe ceea ce fac, care se respectă pe sine și care își respectă elevii, nu se vor teme să își deschidă camera. Dimpotrivă, acum e ocazia perfectă de a arăta că ceea ce fac fac din vocație, nu din datorie. 

……………………………………………………..

Adolescenta mi-a mărturisit zilele trecute că ea nu are absolut nicio problemă să deschidă camera și o face, dar numai acolo unde și profesorul este dispus să își arate fața. Nu înțelege cum ,,profesorii ne cer nouă să avem camera pornită, altfel ne pun absențe, dar ei nu o au! Lor le pune cineva absențe?”. 

Are dreptate copilul? Eu zic că da. Nu poți avea pretenții de la ceilalți să facă un lucru pe care tu îl refuzi. Din nou, puterea exemplului!

Să auzim de #maibine și de #dascaldedicat! Să mai renunțăm la scuze și să ne concentrăm pe soluții!

Simona

Publicat pe

Invidia…

Știi genul acela de om care, atunci când el sau copilul lui are un eșec, dă vina pe ceilalți? Ba e vina profesorului care l-a pregătit și care s-a dovedit că nu a știut să îl învețe cum trebuie pe copil. Ba e vina profesorului evaluator care este nedrept sau extrem de exigent. Ba a fost prea cald. Ba prea frig și tot așa… Toți ceilalți sunt vinovați, el sau copilul lui, nu!

Dar genul acela de om care, atunci când alții au succes, atribuie succesul conjuncturii? Ba a avut noroc de subiecte ușoare la examen. Ba a avut ziua norocoasă. Ba au fost ceilalți indulgenți. Ba că sunt condițiile sociale cele care au determinat ca factorii decizionali să aibă o altă privire de ansamblu asupra unei evaluări… ș.a

Oricum ai privi lucrurile, este vorba despre neasumare, frustrare, invidie sau, pur și simplu, răutate.

Dragi părinți, acum e șansa voastră să schimbați lumea! Oferiți-le copiilor exemple de bună purtare, învățați-i să se bucure de succesul colegului de bancă, al prietenului sau vecinului și nu îl mai întrebați: ,,Gigel ce notă a luat? El cum a putut? A, copilul X a intrat la liceul ăla pentru că părinții sunt influenți, dar el nu e chiar așa deștept.” ș.a

Puterea e în mâinile voastre! Lucrați la stima de sine a copilului și nu îl comparați cu alții pentru a nu-i alimenta sentimentul de invidie. Invidia e bună doar dacă îl motivează să obținută un succes pe care l-a admirat la cineva. Altfel, e nocivă. E aducătoare de boală. E monstruozitate.

Copilul, odată ajuns adult, va fi genul acela de om care evită să între în contact cu colegul care a înregistrat un succes în viața lui profesională sau familială. Va fi adultul acela care nu va saluta și va evita privirea omului care a muncit pentru a obține niște rezultate. Nu se va gândi cât efort a depus pentru a ajunge la acest succes, câte nopți nedormite a avut, la cât de multe plăceri a renunțat pentru a ajunge acolo unde se află la momentul în care e invidiat. Va fi genul de coleg pe care nimeni nu și-l va dori, genul de om cu energie joasă, genul de om care nu va ști să lucreze într-o echipă pentru că se va gândi că nu are nimic de câștigat etc.

Haideți să construim o lume #maibună fiind mai buni unii cu ceilalți!

Simona

Publicat pe

Zece tipologii de elevi ai clasei virtuale:

*Cel care niciodată nu te aude bine: ,,Nu te aud! Eu nu te aud…Tu mă auzi?”🙉🎧

*Somnorosul, cel care cască permanent, își freacă ochii și e încă în pijama: ,,Aahh, mi-eee sooomn!”🛌

*Atotștiutorul, cel ce cunoaște toate răspunsurile și îi întrerupe pe toți: ,,Știu eu! Știu eu! Știu eu!” Tot el este cel care e atât de nerăbdător să înceapă ora, că inițiază el întâlnirea.🤓🕵️

*Neatentul, cel ce întreabă imediat după ce ai terminat de oferit explicațiile: ,,Ce trebuie să fac?” Tot el este cel care îi blochează pe ceilalți când sunt numiți să răspundă, le dă microfonul pe mute sau îi scoate din lecție.🤔🎙️

*Întârziatul, cel ce dă join conferinței cu întârziere și/sau predă temele după multiple insistențe: ,,Scuze! Nu am reușit să mă conectez!”🤥

*Lentul, cel ce reacționează greu, e nedumerit permanent și pare că abia atunci aude pentru prima dată ce îi ceri: ,, Ăăă, am rămas în urmă… poți să repeți?”😵🤷

*Tăcutul, e elevul ce nu răspunde la primele solicitări pentru că nu nimerește microfonul sau deschide microfonul, dar tace…taaace până încep ceilalți să își piardă răbdarea.🙊

*Conformistul, cel care stă permanent cu mâna ridicată și așteaptă să îl vezi, deși aplicația permite să vezi doar patru copii pe ecran. El este cel care predă printre primii toate materialele pe care le-a lucrat și solicită mereu suplimentar.🤚✍️

*Invizibilul, cel ce nu se lasă văzut sau auzit până la finalul orei: ,,S-a blocat laptopul, camera, microfonul…”👀👻

*Elevul care are mereu nevoie la toaletă: ,,Pot să merg la baie? Am mâncat supă și știi că supa are multă apă! Ce să fac dacă ora e imediat după masa de prânz?”🙃😰

*Haiosul, elevul care dansează în fața camerei, care are mereu o glumă bună de spus, care e dornic să povestească tuturor câte ture a dat hamsterul lui în cușcă… ,,Stai! Am ceva să spun? Ți-am povestit despre…?”🃏🎭

Simona