Aplicațiile și copiii

Am vrut să fiu și eu cool și mi-am făcut cont pe platforma Tik Tok, atât de cunoscută și de accesată de toată lumea, începând cu copiii de-o șchioapă și terminând cu unii adulți… 

Să nu credeți că-mi doream să mă filmez dansând pe mese și apoi să mă amuz de isprăvile mele, deși i-am răspuns cândva mezinei la un Challenge. Nu, voiam doar să aflu de ce este atât de atractiv pentru copii. 

Elevii mei, dar și mezina familiei, se mișcau numai în ritm de dans, iar brațele le plimbau în toate direcțiile de mi-era teamă că vor zbura toate obiectele ce se aflau în preajma lor. Mi-am imaginat că doar astfel de filmulețe văd ei pe Tik-Tok. Și cum mie îmi place tare mult să dansez, am zis că e o ocazie să îmi îmbunătățesc abilitățile de dansatoare. 

Când colo, ce să vezi? După ce mi-am setat eu domeniile de interes, au început să se deruleze, fără voia mea, tot felul de filmulețe care mai de care mai dubioase. De la fete care-și mișcau fesele precum se mișcă piftia-n castron, până la cupluri frustrate care simulau diferite poziții sexuale, extrem de penibili și vulgari, totodată. Ei bine, am rezistat fix 5 minute. Am ieșit, scuipând în sân, cum ieșea bunica mea din casă când se sărutau doi actori într-un film televizat. 

Mi-am întrebat fetele de ce utilizează ele aplicația, ce le place cel mai mult, ce învață de acolo și de ce e așa de la modă.  Adolescenta mi-a explicat că nu am făcut eu setările potrivite și că ea urmărește uneori doar conturi din străinătate, mai mult coreeni…e fan BTS. Mezina s-a speriat că a ajuns din greșeală să vadă niște filmulețe homofobe și rasiste și a renunțat la aplicație pentru un timp. Cu ambele am discutat noi, părinții, despre conținuturile pe care le pot accesa, voit sau din greșeală, pe rețelele de socializare. Am avut dintotdeauna o relație deschisă cu ele și am abordat multe subiecte, mai mult sau mai puțin sensibile. Știm că nu le putem feri de rele, dar preferăm să le explicăm noi din timp cum stau lucrurile, astfel încât să nu fie șocul prea mare.

Dragi părinți, fiți foarte atenți la materialele pe care le urmăresc copiii voștri! Discutați cu ei și, în niciun caz, nu le luați telefoanele sau să le dezinstalați aplicațiile, pentru că ,,Așa vreau eu!”. Ideea aceasta de a confisca telefonul are efect pe termen scurt. Pe termen lung, telefonul tot va ajunge în posesia copilului (știți doar că cedați), dar nu va ști cum să-l folosească, pentru că voi nu ați avut răbdare să le explicați de ce anume să se ferească, ce pagini să acceseze și mai ales, ce informații să utilizeze din cele prezentate pe internet. Ține foarte mult și de educația pe care copilul o primește acasă, dar și de apartenența la grup, de care va ține mai mult cont, de la o vârstă… Însă, rolul părintelui este de a urmări, din umbră, activitatea copilului și grupurile din care face parte și de a interveni cu blândețe atunci când observă derapaje în atitudine sau comportament, de a discuta toate subiectele posibile, pe înțelesul copilului, evident. Dacă nu știți cum sau vă simțiți depășiți de situație, nu ezitați să apelați la ajutorul unor specialiști. 

Să speri că dacă îi iei telefonul vei rezolva toate problemele este o utopie. Copiii de azi așa socializează. Vremurile s-au schimbat și noi trebuie să ținem pasul cu ele. Însă asta nu ne împiedică să fim vigilenți. 

Voi cu ce dificultăți v-ați confruntat de când copilul vostru accesează internetul?

P.S. Pentru părinții care doresc să afle cum să își protejeze cât mai bine copiii de pericolele din mediul online, recomandăm cursurile lui Alex Peneș, pe care l-am avut și noi invitat în dialog despre #maibine.

Simona

De prin școli adunate… Episodul 4

Am reușit să îmi iau titularizarea în București. Cum nu cunoșteam orașul și nici internetul nu era accesibil pe atunci (ca să mă pot orienta în funcție de distanța față de locul unde locuiam), am ales o școală aproape la întâmplare. Îmi amintesc că era o doamnă lângă mine la repartizarea pe posturi și m-a întrebat unde stau, ca să mă poată ajuta. Mi-a arătat o școală pe listă ca fiind pe traseul unui autobuz ce mă lăsa în fața căminului unde locuiam cu iubitul meu, el fiind încă student.

Așa m-am trezit educatoare în cadrul unei școli mici aflată într-un cartier mărginaș al capitalei. Am plâns în prima zi când am vizitat-o. Speram să fiu și eu dascăl în oraș, nu tot la țară. Da, chiar dacă oficial era situat în oraș, acest cartier nu avea străzi asfaltate, iar când ploua afară, aveai nevoie de cizme de cauciuc. 

Clasă mixtă, copii de toate vârstele.  Trebuia să îmi gândesc activitățile astfel încât să îi țin antrenați și pe copiii mici de 3 ani, dar și pe cei de 6 ani. Prima lună mi s-a părut cumplită, copii mulți care plângeau că vor acasă, părinți care voiau să fie doar copilul lor în centrul atenției mele…

Prima serbare de Crăciun. Am gândit un program care să-i cuprindă pe toți copiii și le-am repartizat tuturor roluri în funcție de abilitățile lor, de gradul lor de implicare și de capacitățile de memorare. O fetiță de vreo 4 ani, care pronunța extrem de greu cuvintele și care avea o poezie mai ușoară s-a plâns bunicului ei că își dorea rolul principal din scenetă, pe care îl avea o fetiță de 6 ani. Bunicul, probabil impresionat de lacrimile nepoatei, a venit hotărât la școală să … mă bată! Da, ați înțeles bine, să mă bată! Fără să întrebe de ce, cum și ce aș putea face ca nepoata lui să nu se mai simtă nedreptățită, a intrat vijelios în clasă și a ridicat mâna asupra mea. Evident că am înghețat instantaneu. Norocul meu că în spatele bunicului era tatăl unui elev, care i-a prins mâna imediat și l-a scos afară din clasă. Totul s-a desfășurat în fața copiilor prezenți. Unii au început să plângă. Alții au venit să mă ia în brațe și să mă/se asigure că sunt bine… Nu eram bine, dar am zâmbit pentru ei. 

Mi-am început activitatea cu copiii și mă trezesc, din nou, cu ușa dată de perete și cu bunicul furios în clasă. L-am rugat politicos să iasă din clasă, dar el venea spre mine. Nu știu de unde mi-am găsit puterea de a-l ruga, cu tot calmul din lume, să înceteze. Făcea doi pași spre ușă, unul înapoi spre mine. Când a ajuns în pragul ușii, mi-am adunat puterile și l-am împins în afara clasei, apoi am încuiat ușa. Eram la capătul puterilor. Am sunat o colegă să vină de urgență la mine. Am plâns mult. Am vrut să-mi dau demisia, dar directoarea m-a asigurat că nu se va mai repeta pentru că a făcut solicitare și vom avea pază la intrarea în școală, iar bunicului i s-a interzis să mai intre vreodată în școală. 

Chiar și acum, după atâția ani, mă încearcă aceleași emoții neplăcute când îmi amintesc incidentul. De aceea spun că este foarte importantă comunicarea. L-am înțeles și iertat pe bunicul respectiv, dar oare câți mai sunt ca el? Eu cred că încă sunt…

Simona

Tema suplimentară…

Necesitate sau corvoadă?

Sunt copii care, într-adevăr, au nevoie să lucreze suplimentar, fie pentru a recupera niște conținuturi, fie pentru a se pregăti pentru concurs sau examen. Dar, dacă niciuna dintre cele două condiții nu caracterizează situația copilului tău, tema suplimentară nu își are rostul, decât dacă solicitarea vine din partea copilului. 

Dar, știm cu toții, există părinți care nu pot lăsa copilul fără teme suplimentare. De ce? 

Pentru că vor să fie siguri că au copil performant la toate disciplinele. 

Pentru că știu ei că ,,nu se face suficient la școală”. 

Pentru că și alți copii fac. 

Pentru că vor de la copil să lucreze cum au lucrat și ei din zeci de culegeri, că așa era moda atunci (vă amintiți vestita culegere Gheba🤦🏻‍♀️). 

Pentru că ei nu au muncit suficient și ,,nu au ajuns departe”. 

Nu doar unii părinți sunt mari amatori de suplimentar, ci și dascălii. De ce? 

Pentru că e important la dosar să avem rezultate la olimpiade și concursuri. Și, cum timpul este limitat la școală și nu ai cum să lucrezi cu copiii toate culegerile achiziționate, atunci trebuie să lucreze copilul singur. Mult. Din ce în ce mai mult. 

Pentru că e important pentru reputația dascălului. Altfel cum să mai aibă 35 de elevi aleși pe sprânceană în clasă?

Și de o parte și de cealaltă, am auzit expresiile ,,Are altceva mai bun de făcut? Decât să-l văd cu telefonul în mână, mai bine să lucreze suplimentar! Programa este insuficientă, eu vreau ca el să meargă la liceul X și apoi facultatea Y.” 

Explicații și motive sunt suficiente pentru a justifica dorința aceasta de mai mult. Dar acest mai mult ar trebui gândit ținând cont și de nevoile copilului. Dacă nu are nevoie, la ce folos? 

Am întâlnit copii frustrați că lucrează în weekend teme suplimentare și nu au timp să se joace. 

Am avut copii care mi-au cerut suplimentar că altfel primeau de la părinți și nu voiau. 

Dar am întâlnit și copii care mi-au cerut de plăcere să le dau o ,,temă creativă”: să realizeze un proiect, să scrie o carte, să deseneze o bandă desenată sau chiar să lucreze exerciții de gramatică. 

Cred că v-am mai spus, sunt probabil printre puținii dascăli care nu și-au stresat elevii sau copiii personali cu teme suplimentare. Da, am oferit acolo unde a fost nevoie de recuperare sau unde mi s-au solicitat. Atât! 

Cu o săptămână în urmă, Sofia m-a întrebat, la finalul unei ore, dacă poate primi o temă suplimentară de weekend. Am întrebat-o ce i-ar plăcea să lucreze și mi-a spus că ar prefera să scrie o carte sau să lucreze vreun proiect. A ales să scrie în storyjumper o carte. Ceilalți copii ascultau. Auzind solicitarea Sofiei, Daria și Beatrice și-au dorit și ele. Îmi vine imediat ideea de a le întreba dacă vor să lucreze împreună și le văd încântate. Pentru a le încuraja, le comunic că ar fi minunat dacă ar scrie o carte pentru colegii lor mai mici, din clasa I. Și au scris o enciclopedie. S-au documentat de pe internet, din alte cărți și iată ce le-a ieșit. Azi le-au prezentat cartea, cu emoții mari, colegilor lor mai mici, care au primit cu bucurie vizita și care le-au oferit un feedback pozitiv. Au tot întrebat unde pot să dea like cărții…🤣 Foarte simpatici!

Tu ce teme suplimentare ai primit când erai copil? Ești din categoria  părinților care vor temele suplimentare sau din categoria celor care le resping? 

Ca dascăl, ce temă suplimentară ai dat? 

Așteptăm impresiile voastre, sugestii sau recomandări de teme pe placul copiilor.  

Simona

https://www.storyjumper.com/…/Prima-ta-enciclopedie…

De prin școli adunate… Episodul 3

La aceeași școală, în altă zi, vine un copil din clasa mea, despre care știam că mai are o soră, și mă roagă să îi permit să își viziteze frații mai mari, aflați în clădirea alăturată. Mă întorc uimită sper el și îl întreb de când are frați… ,,A, domnișoara, ei sunt frații mei de luna trecută, de când mama mea s-a mutat la ei, iar mama lor s-a mutat la noi acasă!”. Ceva îmi dădea cu virgulă. Îmi spun în sinea mea ,,Cine știe ce a înțeles copilul…are doar 7 ani!” și îl las să plece.🤨

Am aflat ulterior că spunea adevărul: două cupluri cu câte doi, respectiv trei copii, prieteni de familie, s-au plictisit de partenerii lor de viață și au făcut schimb. Așa că acum, copiii se declarau frați. După câteva luni au revenit la casele lor. 🤷🏻‍♀️

……………………………………………………..

8 Martie. Cum era obiceiul de a oferi și primi cadou de Ziua Femeii și deși erau oameni simpli și cu venituri modeste, aceștia își trimiteau copiii cu flori din curțile proprii pentru doamnele învățătoare, în semn de apreciere. Colega mea, o domnișoara delicată debutantă și ea, mă cheamă la ea în clasă după ore și îmi spune cu glas tremurând: ,,Simo, am primit o pungă de la mama lui F și mi-a spus să am grijă că e ceva fragil în interior. Vino să vezi și tu pachetul că mie mi-e cam teamă să aflu ce e în interior…”

Mă apropii de catedra ei și ochii îmi pică pe unica sacoșă de plastic de lângă florile primite. Ceva neregulat se deslușea de sub ziarul pătat de ulei cu care erau învelite două pachete aflate în punga aceea. Mă uit la colega mea, iar ea la mine. Își face curaj, scoate primul pachet și înlătură primul strat de ziar. Apoi pe al doilea. Apoi pe al treilea. Se zărește coada ciobită a unui pește de sticlă. Nu mă pot abține și râd. 😀

Ea devine roșie la față. Scoate peștele la iveală. Printre solzii din sticlă albastră se puteau observa cu ușurintă urmele vremii… Mie-mi vine să râd mai tare, dar fața ei arată altceva și mă abțin. Își ia inima în dinți și deschide și al doilea pachet, împachetat în și mai multe straturi de ziar. Zece ouă de găină, proaspăt scoase din cuibar, după murdăria de pe ele… Ea e și mai roșie la față. O lacrimă îi joacă în colțul ochiului. 

Îmi înăbuș dorința de a râde cu hohote și, văzând-o afectată, încerc să o consolez: ,,Oamenii simpli de la țară vor să îți arate aprecierea lor și îți oferă ce au ei mai de preț. Pentru mama lui F, acestea au însemnat ceva de ți le-a oferit ție. Spală peștele și pune-l pe televizor, unde îi este locul, iar ouăle dă-i-le mamei tale să facă o plăcintă de-aia bună!” Gustă gluma mea și o bufnește râsul și pe ea. Luase darul ca pe o ofensă, dar acum râdem copios amândouă…😂

Cine-a spus că viața bate filmul, mare adevăr grăia. Oamenii de la țară ne-au dovedit că nu se plictisesc deloc, ci sunt foarte inventivi…

Simona

Nu sunt doar niște copii!

De multe ori, adulții își tratează copiii ca pe ființe fragile, neajutorate, incapabile de a lua o decizie și de a fi responsabile. 

Nimic mai greșit! 

*Copilul de azi nu mai este cel de ieri!

Deși sunt complet distructive aceste obiceiuri, încă există părinți care: îi dau copilului să mănânce și la vârsta de 7-8 ani, îi leagă șireturile de la pantofi și la 14-15 ani, îi face patul și la 20 de ani… 

Nu, nu e vina copilului că s-a ajuns aici, ci a ta, dragă părinte!

Îți amintești când n-avea nici doi ani și îți spunea ,,Eu, veau eu!” și tu nu îi lăsai lingurița în mână de teama să nu îți murdărească bucătăria?

Îți amintești când se străduia să își înnoade singuri șireturile, dar tu nu aveai răbdare pentru că te grăbeai să ieși mai repede din casă?

Îți amintești când așeza doar un colț al pilotei pe pat, iar restul atârna pe jos și tu te enervai că nu era perfect?

*Copilul de azi vrea și poate mai mult decât cel de ieri!

Ieri te uitai la el când renunța repede și devenea frustrat că nu executa bine o literă, că scria în oglindă, că citea cu dificultate… Azi îți demonstrează că a evoluat, trebuie doar să îi remarci progresele. Mici, dar sigure!

*Copilul de azi are nevoie să fie nu doar auzit, ci ascultat!

Da, vii obosit de la serviciu. Încerci să te odihnești. Îți iei un pahar cu vin și te așezi pe canapea. Copilul vine și îți povestește ceva. ,,Mhm!” îi răspunzi tu. Stop! El are nevoie de mai mult de atât! Uită-te în ochii lui și ascultă-l! Privește-l și înțelege-l! 

*Copilul de azi poate și trebuie să fie consultat când se iau decizii în familie!

Un singur exemplu: intrarea la liceu.  Hei, copilul va urma cursurile acelui liceu, nu tu! Lasă copilul să decidă pentru el. Vrei să îl ghidezi? Bine, ascultă-i argumentele, prezintă-i părerea ta, dar nu ți-o impune! 

*Copilul de azi participă la discuțiile familiei și își susține punctul de vedere!

Vacanța în familie. De multe ori, copiii nici nu știu unde merg, dar să mai fie consultați? Dar poate vrea și el să viziteze Roma, să exploreze munții sau să stea doar la piscină, nu să facă numai ce vor părinții…

*Copilul de azi nu este piesă de decor!

În anumite împrejurări, mi-a fost dat să întâlnesc familii cu copii și nelipsita bonă filipineză. Mama și tata se simt bine, vorbesc, râd, glumesc. Bona aleargă după copil. Bona îl ia în brațe când cade și plânge. Bona îi dă să mănânce. 

Mama și tata, copilul are nevoie de voi! Nu e doar un obiect cu care să vă mândriți, dar pe care îl atingeți rar…

*Copilul de azi nu este unealtă în gospodărie!

Da, încă sunt familii unde copilul este supus la munci grele: merge la muncile câmpului, taie lemne, spală, calcă și își crește frații mai mari. Ați putea spune că nu e nimic în neregulă, însă devine deplasat când toate acestea sunt împotriva voinței lui. Da, e chiar recomandat să te ajute la treburi ușoare, dar acestea trebuie să fie stabilite de comun acord.

*Copilul de azi vrea și trebuie să fie independent!

Copilul capătă independență în funcție de cât de mult îi permite părintele. Dacă tu nu îi oferi ocazia de a merge singur la magazinul de la colțul blocului să cumpere o pâine, dacă nu îl încurajezi să își viziteze colegii și ești mereu umbra lui, copilul va deveni dependent de tine. Asta îți dorești pentru el?

*Copilul de azi așteaptă iubire necondiționată!

,,Dacă nu iei notă mare la testul ăsta, nu te mai iubesc!”. De ce trebuie să îi condiționezi iubirea de niște note care reflectă doar nivelul de cunoștințe pe care îl deține la un anumit moment?

Ia-l în brațe și spune-i că îl iubești, mai cu seamă când e supărat! El are nevoie să te știe acolo pentru el, nu pentru notele lui.

*Copilul de azi este oglinda familiei!

Da, copilul va reflecta mereu valorile, principiile și educația primite în familie. De la școală primește informații cu care poate construi un viitor academic, profesional, dar prea puțin vor contribui acestea la dezvoltarea lui personală. 

Familia este cea care își lasă amprenta vizibil asupra viitorului adult! De tine, dragă părinte, depinde dacă va fi un adult respectuos și respectabil, iubitor și iubit, înțelegător și înțeles…

Vă las aici și câteva lucrări de azi…așa gândesc elevii mei despre drepturile copiilor!  

Simona

Surpriza zilei… de ieri

Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”

Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉) 

Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳

De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚

Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏

……………………………………………………..

Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏) 

Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte! 

Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!

Simona

De ce părinții nu (mai) au încredere în școală…

Avem prieteni din diferite domenii de activitate, din medii sociale diferite. Prieteni cu educație aleasă, dar și prieteni cu un nivel de educație medie. Prietenii care locuiesc în urban, dar și prieteni din rural.

Cu mici excepții, majoritatea se declară nemulțumită de școală și de dascăli.

De unde vin nemulțumirile?

 1. Temele pentru acasă. Cei mai mulți nu le vor. Și de ce nu le vor? Pentru că, de cele mai multe ori, nu le văd relevanța. Le-ar plăcea ca aceste teme să îmbine util teoria cu practica, însă întâlnesc multe exerciții de memorare fără sens a unor informații ce se află la un click distanță. Copiii lor plâng și sunt frustrați că nu știu, nu pot și nu își mai doresc teme. Ar prefera să meargă cu bicicleta, să practice un sport, să construiască o machetă la istorie sau geografie sau să realizeze un proiect tematic la chimie sau fizică. Orice, dar nu memorare mecanică sau efectuarea de exerciții fără număr din culegeri scrise de autori celebri. Frustrarea atinge cote maxime când temele reușesc să le dea planurile de sfârșit de săptămână peste cap.

 2. Relația cu dascălii. Cei mai mulți părinți nu au, nu știu cum să aibă sau chiar nu vor să aibă o relație cu dascălii copiilor lor. De ce? Cei mai mulți se plâng că dascălii sunt aroganți și îi tratează cu superioritate. Cei care au încercat mai mult s-au lovit de un mare zid când au solicitat consultații/întâlniri individuale. Unii dascăli refuză aceste întâlniri motivând că un telefon este suficient, punctual pe un anumit subiect. De cele mai multe ori, se întâmplă când copilul a făcut ceva greșit. Niciun părinte nu își dorește o astfel de discuție, în care se pune pe tapet doar ce nu a făcut copilul bine. Un aspect sesizat chiar zilele trecute de un prieten a fost acesta: ,,La noi, educația se bazează doar pe evidențierea greșelilor”. Just!

 3. Prestanța dascălilor. Chiar dacă sună jignitor pentru aceștia, atitudinea, stilul și prestanța lor ca dascăli sunt extrem pe importante pentru părinți. Și cum să nu își pună părintele semne de întrebare când dascălul copilului se exprimă sau scrie greșit în limba maternă, de la ,,să aive” la ,,se merită”, de la ,,rebuse” la ,,cei drept…”, de la ,,să complecteze” la ,,copii nu învață”, de la ,,nu fă aia” la ,,te du acum”. Tu, în calitatea ta de dascăl, nu ai voie să faci astfel de greșeli, fie că predai matematică, geografie, istorie sau limba engleză.

 4. Școala online. Cei mai mulți părinți o urăsc. Și nu pentru că sunt nevoiți să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să îi lase singuri ori să îi supravegheze la lecții, ci pentru că NU SE FAC TOATE ORELE si se tem de repercusiuni. Da, cele mai multe ore nu se țin sau sunt susținute fie fără cameră (pentru că dascălii nu vor ,,expunere”), fie se trimit diferite scheme ale lecțiilor pentru a fi învățate și apoi li cere copiilor rezolvarea câtorva exerciții ce nu vor fi niciodată verificate. Încă sunt discuții aprinse pe forumurile profesorilor în care aceștia refuză să participe la școala online, ,,că nu e normal, că nu au fost instruiți, că nu știu cum, că nu au cu ce, că sunt înregistrați etc”. Însă știm cu toții că cine vrea, poate! 

 5. Programa prea încărcată. Acest punct se leagă de primul și nu îl mai dezvolt și eu pentru că a fost extrem de mult comentat de prea multă lume. Da, e nevoie de schimbarea programei. Însă, chiar și cu cea actuală, dacă ai imaginație și deschidere spre nou, poți adapta conținuturile în funcție de interesele copiilor; fără dictare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme, fără conspecte de pe manuale și memorare mecanică. Se poate, dar trebuie să vrei! 

Tu, cel care citești acest mesaj, ce mulțumiri sau nemulțumiri reale (nu ideale) ai în legătură cu școala?

P.S. Orice asociere cu sisteme de educație din alte țări este inutilă și fără nicio susținere în cultura și civilizația poporului nostru. 

Simona&Ioana

Diminutivele…

Nu-i așa că e drăguț când încep copiii să vorbească și stâlcesc cuvintele? Ca părinte, simți cum îți tresaltă inima de bucurie la primul ,,mama” sau ,,tata”, iar când încearcă să pronunțe cuvinte mai grele și i se încurcă limba în gură copilului, tu ești nu numai încântat de eforturile pe care le face, dar și amuzat din cauza pronunției deficitare. Și ce faci? Continui să râzi sau încerci să corectezi pronunția?

În interacțiunile noastre cu părinți cu copii mai mici sau mai mari, am întâlnit ambele tipuri de părinți: părinții care nu se puteau abține să nu le spună copiilor de 6 ani ,,Țe vlea puiul meu să pape? Vlea piureuț cu cărniță sau ciorbiță cu smântânică?” și părinții care rosteau în mod repetat un cuvânt până când copilul reușea să îl pronunțe corect.

Ca dascăl, am întâlnit părinți care se adresau copiilor de zece ani cum o făceau când aceștia erau bebeluși ,,Țe fațe iubita mea? Ți-a fost dol de mami/tati?”. Nimic mai dureros pentru tine, care te chinui la școală să îl faci pe copil să rostească și mai apoi să scrie corect cuvinte precum ,,pâine, farfurie, lapte etc”…

Mulți copii vin în școală cu vocabularul extrem de limitat și sunt contrariați când le ceri un lucru pe care ,,nu l-ai alintat”. Într-o zi, exasperată fiind de atâtea diminutive auzite în jur (caiețel, ghiozdănel, cărticica…), am făcut un exercițiu cu elevii mei și, timp de o oră, am vorbit cu ei doar folosind diminutivele. La finalul lecției, o fetiță mi-a cerut imperativ ,,Simo, gata, e foarte obositor să auzim doar cuvinte alintate! Parcă am fi bebeluși!”. 

Da, dragi părinți, aflați că nu le plac copiilor diminutivele, mai cu seamă când le folosiți excesiv!

Și, haideți să fim serioși, cum vi se pare un bărbat care spune ,,Câți bănuți trebuie să vă dau?” sau o femeie care spune ,,Aș dori și eu o rochiță!”

Ce putem face?

Să trecem peste partea amuzantă și să ne concentrăm pe folosirea cât mai corectă a cuvintelor limbii române. Dacă-l auzi pe copil rostind cu dificultate un cuvânt, te așezi la nivelul lui și îi arăți cum deschizi gura, cum ții limba și cum pronunți un cuvânt pentru ca el să vadă și apoi să imite gesturile tale. 

Vă asigur că este un exercițiu care funcționează foarte bine și care îl motivează pe copil să învețe și mai multe cuvinte. De asemenea, imaginile sunt esențiale în etapa de însușire a vocabularului. Prezintă-i copilului, încă de când a reușit să stea în șezut, imagini cu animale, fructe, legume sau culori și pronunță clar, tare și pe silabe fiecare cuvânt. Chiar dacă ai impresia că vorbești singur/ă, copilul înmagazinează tot, iar când va începe să vorbească o va face fără prea mari dificultăți. Dacă ai o imagine cu o vacă, pronunță clar cuvântul ,,vacă” și nu ,,văcuță”. Foarte mult ajută și onomatopeele. Copiii sunt amuzați de sunetele emise de mama sau tata și astfel rețin imaginea, dar și denumirea obiectului redat. E atât de simplu! 

Renunțați la diminutive, vă rugăm frumos! Lăsați copiii să crească și să folosească vocabularul potrivit vârstei lor!  

Simona

Alimentația

Nu am fost niciodată o persoană pretențioasă când a venit vorba despre mâncare. Mama a gătit dintotdeauna foarte bine, dar, spre exasperarea ei, parcă cea mai bună mâncare era tot cea din vecini. Tușa Leana făcea cele mai bune scovergi, tanti Lica cea mai bună fasole, iar tanti Leana cel mai bun bulz mâncat vreodată, ea îl numea ,,ou de mămăligă cu brânză”…

Eram mulți copii pe uliță, strigam, ne jucam și alergam toată ziua în praf sau prin toate curțile oamenilor. Vorba aceea, energie multă aveam, foamea nici nu o simțeam! Dacă nu ne strigau bunicile să venim la masă, noi nu plângeam că vrem mâncare. 

Culegeam dudele dintre găinațul păsărilor, prunele sau corcodușele ne țineau de sete. Nu se punea în discuție să le spălăm înainte de a le consuma și, cu toate acestea, nu știu să fi făcut vreodată enterocolită sau toxiinfecție alimentară. 

Primul șoc din sfera alimentației l-am avut în clasa a VIII-a. Mergeam la pregătire pentru examenul de absolvire, iar profesoara mea de matematică avea o fetiță de un an: dolofană, frumușică și mereu morocănoasă. Printre exerciții și probleme de geometrie, profesoara mai întindea un cearșaf pe culme, mai pregătea prânzul sau cina pentru cea mică. Într-una din zile, mă anunță că este foarte supărată că fiica ei refuză să mănânce și că mă roagă pe mine, ca o ultimă speranță, să încerc să o hrănesc. Cu mâna tremurândă am prins castronul și am privit-o lung cum a ieșit din casă. Vai, două zile nu am mai mâncat nici eu! Amestecul maroniu mi-a întors stomacul pe dos. Totuși, am încercat să păcălesc fetița să guste măcar o linguriță, dar la cât de tare se strâmba și se încovoia în scaun, mi-am spus că nu are sens să mai insist. Am aruncat mâncarea în toaletă și am tras apa, iar profesoarei i-am spus că a mâncat tot. Cu ochii mari și vizibil impresionată de reușita mea, mi-a cerut să mutăm ședințele în preajma prânzului și să hrănesc doar eu copilul. Ooo, nuuu! Palidă și cu voma în gât, am întrebat ce conținea amestecul maroniu. Ou fiert, brânză dulce, babană și ciocolată! Ce? Cine ar da așa ceva unui copil? Am tras adânc aer în piept, m-am scuzat că nu am autobuz să ajung la ora prânzului și mi-am făcut prima promisiune: că eu nu-mi voi îndopa copiii cu amestecuri grețoase…

Al doilea șoc l-am avut când am lucrat ca educatoare. În grupa mea era un băiețel de vreo 5 ani care refuza să mănânce. Deși, la vremea respectivă nu eram mamă, aveam experiență în creșterea copiilor, (doar avusesem grijă de sora mea…), așa că am oprit-o pe mamă să îi comunic cele constatate. Mărturisirea ei m-a lăsat fără cuvinte: copilul nu știa să mestece pentru că toate alimentele  îi erau pasate…atunci am aflat și de existența blender-ului! Sărmanul copil, îi surprindeam privirea pofticioasă, dar nu știam că de fapt el nu știa cum să mănânce. Cine îi strivea apoi, cu furculița, mâncarea? Eu, bineînțeles! Mă durea sufletul să îl văd nemâncat atâta vreme, dar am căzut totuși la o învoială cu mama: să încerce, treptat, să îi introducă alimentele sub formă solidă, dar cu siguranță a eșuat, copilul slăbea văzând cu ochii, apoi nu a mai venit la grădiniță… Mi-am făcut atunci a doua promisiune: că nu voi folosi blender pentru pasarea alimentelor când voi avea copii.

Au urmat apoi nenumărate experiențe cu mame grijulii pe care le vedeam alergând cu castronul după copii poate-poate reușesc să îi determine să înghită ceva; părinți care tremurau la ora mesei; tată care imita diverse personaje pentru a-l determina pe copil să deschidă gura, astfel încât mama să-i vâre lingurița în gură; copil hrănit în fața tabletei sau a telefonului; părinți vegani ce își obligau copiii să mănânce doar verdețuri și făcând afirmații nepotrivite despre cei ce ,,mănâncă animale moarte”; părinți care cred că dacă au copilul pufos, acesta este și sănătos etc.

Am văzut copii care strângeau bani să își cumpere bomboane pe ascuns, copii care în tabere ar fi mâncat, dimineața, la prânz, seara și între mese, doar chipsuri și ar fi băut numai sucuri energizante, copii care și-au cumpărat ca ,,amintire” înghețata la care au visat tot anul școlar, copii care își mituiau colegii, ascuns de ochii adulților, să le vândă un hamburger de la Mc…

De fiecare dată când asistam la astfel de scene, îmi mai făceam câte o promisiune și m-am ținut de ele! 

Cred cu tărie că obsesiile părinților nu fac decât să adâncească frustrarea, nemulțumirea, dezgustul copilului pentru un aliment băgat pe gât cu forța sau, dimpotrivă, să stârnească și mai mult curiozitatea lui pentru alimentele interzise cu desăvârșire. 

De ce i-aș da copilului amestecuri de alimente pe care eu nu le-aș putea înghiți vreodată?

De ce i-aș interzice eu copilului meu să mănânce înghețată, când eu abia așteptam să se deschidă cofetăria?

De ce i-aș interzice copilului meu să guste, din când în când, un hamburger de la Mc Donalds’, dacă și pe mine mă atrage uneori mirosul?

Nu zic să nu te preocupe alimentația sănătoasă, dar nu transforma dorința ta pentru un stil de viață sănătos intr-o obsesie ce va avea consecințe neplăcute pentru copil. Nu spun să treci zilnic pragul restaurantelor de tip fast food, dar lasă copilul la petrecerea aia organizată de colegul lui la Mc. Nu te îndemn să ai un congelator plin de înghețată, dar oferă-i copilului plăcerea de a savura un cornet din când în când.

De ce să duci lucrurile la extrem, când e mai ușor să le ții în echilibru?

Pune în balanță excepțiile acestea alături de ortoexie, anorexie, bulimie sau obezitate, diabet. Spre ce se înclină talerul? 

Simona

Unde se situează copilul meu?

Deși am mai vorbit despre asta, simt nevoia să revin și acum, la o săptămână de la începerea noului an școlar, tocmai pentru că acum mi se pare că s-a acutizat fenomenul…

Niciodată nu mi-au plăcut comparațiile! Poate pentru că am trăit cu ele: ,,Cutare ce notă a luat? Dar X a mers la olimpiadă! Fata lui Y a luat premiul I!”.

Pentru oamenii crescuți și educați în vremea comunismului poate era ,,normal” să își compare copiii cu ai altora, mai cu seamă pentru că sistemul își dorea uniformizarea…

Dar acum? Acum de ce mai sunt părinți care își compară copiii cu copiii prietenilor sau cu colegii de clasă? Să fie reminiscențele trecutului sau pur și simplu orgolii?

De multe ori, în cadrul întâlnirilor cu părinții, am auzit întrebarea aceasta: ,,Unde se situează copilul meu prin comparație cu ceilalți?”. Nu vă pot descrie senzațiile care mă trec la auzul acestor vorbe, de la furie, frustrare și până la milă față de copilul acelor părinți și chiar față de ei. Trebuie să fie greu să faci tot timpul comparații!

Cu ce te încălzește pe tine, ca părinte, să cunoști rezultatele academice ale celorlalți copii? Dormi mai bine dacă știi că al tău copil este singurul copil cu cel mai mare punctaj obținut la un concurs? Simți nevoia să te justifici tu pentru un rezultat mai slab al copilului intr-un anumit domeniu?

Cum e #maibine să se răspundă la aceasta întrebare? Simplu, copilul e unic si trebuie comparat cu el însuși si cu eforturile pe care le depune pentru a obține anumite rezultate. Părinții ar fi indicat să urmărească doar evoluția și progresul copilului personal și să caute să afle cum îl pot ajuta în domeniul în care nu performează și că nimeni nu este ,,cel mai bun” în toate domeniile.

Există părinți care parcă au o revelație la auzul acestor vorbe, dar și părinți care nu aud și o țin pe a lor: ,,Vreau să știu dacă e printre primii sau printre ultimii, ca să știu dacă trebuie să fac eu ceva!”.

Da, poți face ceva: să îți îmbrățișezi copilul mai des, să îi spui că îl iubești indiferent de rezultatele pe care le obține la școală, să îl ții aproape și să îi oferi suport atunci când are nevoie fără să îi reproșezi neajunsurile, să îi validezi sincer meritele și să nu îl mai compari cu alții!! Nici ceilalți copii nu sunt ca al tău: bun la științe, artă culinară, desen, șah, muzică sau la limbi străine.

E dureros să auzi din gura unui copil: ,,Sunt un prost! Nu sunt bun de nimic! Plâng pentru că nu am luat 100 de puncte și mă ceartă părinții! Trebuie să iau cel mai mare punctaj și să fiu cel mai bun, ca tata! Dacă iau o notă proastă, tata/mama o să fie foarte dezamăgit/ă!”

E greu să îl convingi tu, ca dascăl, că nu e nimic în neregulă cu el dacă întâmpină dificultăți într-un anumit domeniu, dacă acasă i se comunică altceva. Că a greși e omenește și că orice eșec poate fi primul pas spre obținerea unui mare succes.

Înainte de a spune că e vina sistemului de educație pentru că încă promovează concurența, dragi părinți, acordați-vă câteva minute de gândire: cine susține și încurajează concurența și comparațiile între copii?

Unii dascăli cedează presiunii  părinților pentru că altfel sunt blamați, comparați și ei cu alți colegi de breaslă cu ,,merite deosebite și culegeri nenumărate lucrate cu elevii”. Dar, vă spun, cei mai mulți și-ar dori să fie lăsați să se bucure alături de elevii lor de învățare, să caute împreună cu aceștia răspunsurile la dileme, întrebări și curiozități. Mulți dascăli își doresc parteneriate solide cu părinții, parteneriate în care punctul de interes comun să fie BINELE copilului!

Să căutăm așadar să ne apropiem mai mult, să construim o relație dascăl-părinte bazată pe comunicare sinceră, pe încredere reciprocă și pe ideea că fiecare vrea doar ce e #maibine pentru copii!

Simona