Întorcându-mă la viața mea de școlar, nu țin minte să-mi fi văzut părinții prea des pe la școală, la niciun ciclu de învățământ.
Tata nu s-a implicat foarte mult în educația noastră, nu prea își exprima părerea, se asigura doar că mergem la școală și se interesa de parcursul nostru academic o dată pe an, la ședințele cu părinții, la care doar el participa.
Mama, deși foarte ocupată cu serviciul, casă, gospodărie, copii (na, ca orice mamă), era preocupată să învățăm bine, să mergem la olimpiade, să fim premiante și să facem facultate (ea a fost nevoită să o abandoneze în anul doi pentru că avea copil mic bolnav de pneumonie…), să citim și să nu ,,pierdem vremea” la joacă, desenând sau făcând lucruri care nu aveau legătură cu școala.
Nu condamn pe niciunul și nici nu încerc să îi pun într-o lumină nefavorabilă. La vremea și timpurile respective, credeau că aceasta este cea mai bună manieră de a ne ghida drumul în viață. Sunt convinsă că ambii aveau cele mai bune intenții: mama ,,să ajungem departe prin educație”, iar tata să facem ce ne place, dar ,,să plecăm cât mai departe” de viața pe care a trăit-o el.
Până la urmă, noi am ajuns să ne trăim viața așa cum ne-am dorit-o, însă tind să cred că mamei i s-a îndeplinit visul legat de educația noastră, iar tata, de acolo de sus, ne privește și el cu mândrie.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că vremurile și timpurile s-au schimbat, iar ,,părinții de azi” sunt mai atenți la nevoile copiilor, la trăirile lor, la preocupările lor. De aceea, cred cu tărie că părinții trebuie să meargă dincolo de asigurarea nevoilor de bază ale copilului și să fie mai atenți la ce se întâmplă cu copilul la școală, la relația pe care o dezvoltă cu colegii și dascălii. Cred cu tărie că, pentru a produce o schimbare în sistemul de educație de azi, este nevoie de un parteneriat solid între părinte și dascăl. Fără acest parteneriat, școala nu se va schimba curând. Este nevoie de o cooperare părinte-dascăl în beneficul copilului, pentru că numai împreună îl pot ajuta pe acesta să aibă succes la școală, dar și în viața de adult de mai târziu.
Dar, parteneriatul nu înseamnă că tu, părinte, vei merge la școală să îi spui profesorului cum să își facă treaba, iar tu, dascăl, îl vei trata pe părinte ca pe elevul tău. Nu, în acest parteneriat mergeți împreună umăr la umăr și aveți în centrul preocupării voastre copilul. Amandoi vă focusați pe educația copilului, pe formarea lui ca individ cu tot ce înseamnă provocări în sfera academică, atitudinală, comportamentală sau de relaționare cu cei din jur.
Haideți #MaiBine să nu ne mai vânăm greșelile reciproc și să pornim cu dreptul în această relație!
Simona
