Marea bulgăreală…

Sună clopoțelul care anunță încheierea orei de limba engleză. Intru rapid în clasă și le spun copiilor că va trebui să începem imediat ora de istorie pentru că vreau să îi ascult și avem multe lucruri de discutat despre tema nouă. Proteste. Mormăit în mască. ,,Nu-i corect! Dar, Simo, nu am avut nimic de învățat! Simo, vrem în pauză!”. Le fac semn că trebuie să se liniștească. 

Resemnați, își deschid caietele. Notează data de azi. Între timp, eu deschid un joc pe wordwall și le cer, nominal, să aleagă un număr de pe ecran, fiecare număr ascunde o temă a unui viitor proiect, pe care-l vor pregăti pentru ora următoare de istorie. Cu maximă seriozitate, fiecare copil își notează tema pe caiet. Pot chiar să aud cum scârțâie stiloul pe foaie…

Colega mea, cu care am complotat totul, abia își reține un zâmbet. Eu vreau să par serioasă. Un copil mă vede. Îl aud șoptind ,,E ceva în neregulă!”…

Mă uit la colega mea și îi spun: ,,Cori, poți să pornești piesa!”. Se aud primele acorduri ale melodiei… La auzul versului ,,Hai afară la zăpadă!”, cei din primele bănci sar și țipă. Cei din spate nu știu ce se petrece. Un copil se întoarce și le strigă: ,,Afarăăă!”. 

Observ câteva brațe agitându-se prin fața mea. Total nepregătită pentru acest moment, mă las pradă îmbrățișărilor imprevizibile ale câtorva… Da, știm, nu avem voie, însă cum să-i oprești într-un astfel de moment? 

Un băiețel îmi spune, cu lacrimi în ochi: ,,Ești cea mai tare, Simo!”. Altul simulează o îmbrățișare de la distanță. Pare să mă strângă cu putere. 🥺

O fetiță, care fusese foarte supărată la începutul planului nostru, îmi aruncă un zâmbet: ,,Știam eu că puneți voi ceva la cale!”. 

Copiii de la celelalte clase vin să afle și ei ce se petrece. Ai noștri strigă cât îi țin plămânii: ,,Avem cele mai tari profesoare!”. 

Un alt băiat din clasa noastră ține neapărat să întărească ideea: ,,Chiar și mama mea spune că sunteți cele mai bune profesoare! Mereu îmi spune că, dacă ar fi avut și ea așa profesoare, ar fi mers de drag la școală.”

Nu vă spun ce bulgăreală am tras! O oră de alergat, țipete de bucurie și bulgări de zăpadă zburând care-ncotro… 

Își vor aminti elevii mei, peste ani, în ce lupte au luptat domnitorii noștri și-n ce an au avut loc acestea? Puțin probabil. Însă, cu siguranță, toți își vor aminti cu drag de orele petrecute afară cu profesoarele lor!

Spor la bulgăreală!

Simona

#edumaibine

Cu toată dragostea înainte!

Din dragoste adevărată s-au născut copiii noștri! 

Cu dragoste pură îi creștem pentru a ajunge OAMENI!

Din dragoste de ei, căutăm cele mai bune metode de a-i educa pentru viitor!

Cu dragoste și blândețe le alinăm durerea și suferința atunci când au nevoie!

Din dragoste pentru frumos, căutăm frumosul în fiecare ființă!

Cu dragoste necondiționată le arătăm copiilor noștri calea cea dreaptă!

Din dragoste pentru țara asta, îi învățăm pe copii s-o ocrotească!

Cu dragoste pentru părinții lor, noi, dascălii dedicați, deschidem calea comunicării eficiente!

Din dragoste pentru meseria aceasta, dedicăm timp prețios pregătirii profesionale!

Cu dragoste pentru copii și părinți, noi, dascălii dedicați, am ales calea #edumaibine!

Ca toată lumea, azi am vorbit și noi la școală despre dragoste. Despre dragostea adevărată pentru toate ființele vii. Pentru locul în care învățăm, creștem și ne dezvoltăm. Pentru planeta noastră și pentru tot ce ne înconjoară. Pentru colegii, părinții și dascălii noștri. Pentru poezie, lectură și scriere creativă.

Azi am făcut cunoștință cu obiceiurile și tradițiile de Dragobete. Azi, copiii l-au cunoscut și apreciat pe miticul june și l-au admirat mai mult decât pe rivalul său mai tânăr și mai comercial.

Azi au scris despre dragoste, au compus acrostihuri despre iubire, au confecționat cutia inimii sau au rezolvat careul zilei.

La final de zi, cu picioarele umflate și bateriile epuizate, am plecat zâmbind spre casă, căci am simțit dragostea lor, a copiilor! Au pus-o în cuvinte, în emoții și îmbrățișări  furate! Și asta-i tot ce contează!

Cu toată dragostea înainte!

Simona

#edumaibine

Aplicațiile și copiii

Am vrut să fiu și eu cool și mi-am făcut cont pe platforma Tik Tok, atât de cunoscută și de accesată de toată lumea, începând cu copiii de-o șchioapă și terminând cu unii adulți… 

Să nu credeți că-mi doream să mă filmez dansând pe mese și apoi să mă amuz de isprăvile mele, deși i-am răspuns cândva mezinei la un Challenge. Nu, voiam doar să aflu de ce este atât de atractiv pentru copii. 

Elevii mei, dar și mezina familiei, se mișcau numai în ritm de dans, iar brațele le plimbau în toate direcțiile de mi-era teamă că vor zbura toate obiectele ce se aflau în preajma lor. Mi-am imaginat că doar astfel de filmulețe văd ei pe Tik-Tok. Și cum mie îmi place tare mult să dansez, am zis că e o ocazie să îmi îmbunătățesc abilitățile de dansatoare. 

Când colo, ce să vezi? După ce mi-am setat eu domeniile de interes, au început să se deruleze, fără voia mea, tot felul de filmulețe care mai de care mai dubioase. De la fete care-și mișcau fesele precum se mișcă piftia-n castron, până la cupluri frustrate care simulau diferite poziții sexuale, extrem de penibili și vulgari, totodată. Ei bine, am rezistat fix 5 minute. Am ieșit, scuipând în sân, cum ieșea bunica mea din casă când se sărutau doi actori într-un film televizat. 

Mi-am întrebat fetele de ce utilizează ele aplicația, ce le place cel mai mult, ce învață de acolo și de ce e așa de la modă.  Adolescenta mi-a explicat că nu am făcut eu setările potrivite și că ea urmărește uneori doar conturi din străinătate, mai mult coreeni…e fan BTS. Mezina s-a speriat că a ajuns din greșeală să vadă niște filmulețe homofobe și rasiste și a renunțat la aplicație pentru un timp. Cu ambele am discutat noi, părinții, despre conținuturile pe care le pot accesa, voit sau din greșeală, pe rețelele de socializare. Am avut dintotdeauna o relație deschisă cu ele și am abordat multe subiecte, mai mult sau mai puțin sensibile. Știm că nu le putem feri de rele, dar preferăm să le explicăm noi din timp cum stau lucrurile, astfel încât să nu fie șocul prea mare.

Dragi părinți, fiți foarte atenți la materialele pe care le urmăresc copiii voștri! Discutați cu ei și, în niciun caz, nu le luați telefoanele sau să le dezinstalați aplicațiile, pentru că ,,Așa vreau eu!”. Ideea aceasta de a confisca telefonul are efect pe termen scurt. Pe termen lung, telefonul tot va ajunge în posesia copilului (știți doar că cedați), dar nu va ști cum să-l folosească, pentru că voi nu ați avut răbdare să le explicați de ce anume să se ferească, ce pagini să acceseze și mai ales, ce informații să utilizeze din cele prezentate pe internet. Ține foarte mult și de educația pe care copilul o primește acasă, dar și de apartenența la grup, de care va ține mai mult cont, de la o vârstă… Însă, rolul părintelui este de a urmări, din umbră, activitatea copilului și grupurile din care face parte și de a interveni cu blândețe atunci când observă derapaje în atitudine sau comportament, de a discuta toate subiectele posibile, pe înțelesul copilului, evident. Dacă nu știți cum sau vă simțiți depășiți de situație, nu ezitați să apelați la ajutorul unor specialiști. 

Să speri că dacă îi iei telefonul vei rezolva toate problemele este o utopie. Copiii de azi așa socializează. Vremurile s-au schimbat și noi trebuie să ținem pasul cu ele. Însă asta nu ne împiedică să fim vigilenți. 

Voi cu ce dificultăți v-ați confruntat de când copilul vostru accesează internetul?

P.S. Pentru părinții care doresc să afle cum să își protejeze cât mai bine copiii de pericolele din mediul online, recomandăm cursurile lui Alex Peneș, pe care l-am avut și noi invitat în dialog despre #maibine.

Simona

Tema suplimentară…

Necesitate sau corvoadă?

Sunt copii care, într-adevăr, au nevoie să lucreze suplimentar, fie pentru a recupera niște conținuturi, fie pentru a se pregăti pentru concurs sau examen. Dar, dacă niciuna dintre cele două condiții nu caracterizează situația copilului tău, tema suplimentară nu își are rostul, decât dacă solicitarea vine din partea copilului. 

Dar, știm cu toții, există părinți care nu pot lăsa copilul fără teme suplimentare. De ce? 

Pentru că vor să fie siguri că au copil performant la toate disciplinele. 

Pentru că știu ei că ,,nu se face suficient la școală”. 

Pentru că și alți copii fac. 

Pentru că vor de la copil să lucreze cum au lucrat și ei din zeci de culegeri, că așa era moda atunci (vă amintiți vestita culegere Gheba🤦🏻‍♀️). 

Pentru că ei nu au muncit suficient și ,,nu au ajuns departe”. 

Nu doar unii părinți sunt mari amatori de suplimentar, ci și dascălii. De ce? 

Pentru că e important la dosar să avem rezultate la olimpiade și concursuri. Și, cum timpul este limitat la școală și nu ai cum să lucrezi cu copiii toate culegerile achiziționate, atunci trebuie să lucreze copilul singur. Mult. Din ce în ce mai mult. 

Pentru că e important pentru reputația dascălului. Altfel cum să mai aibă 35 de elevi aleși pe sprânceană în clasă?

Și de o parte și de cealaltă, am auzit expresiile ,,Are altceva mai bun de făcut? Decât să-l văd cu telefonul în mână, mai bine să lucreze suplimentar! Programa este insuficientă, eu vreau ca el să meargă la liceul X și apoi facultatea Y.” 

Explicații și motive sunt suficiente pentru a justifica dorința aceasta de mai mult. Dar acest mai mult ar trebui gândit ținând cont și de nevoile copilului. Dacă nu are nevoie, la ce folos? 

Am întâlnit copii frustrați că lucrează în weekend teme suplimentare și nu au timp să se joace. 

Am avut copii care mi-au cerut suplimentar că altfel primeau de la părinți și nu voiau. 

Dar am întâlnit și copii care mi-au cerut de plăcere să le dau o ,,temă creativă”: să realizeze un proiect, să scrie o carte, să deseneze o bandă desenată sau chiar să lucreze exerciții de gramatică. 

Cred că v-am mai spus, sunt probabil printre puținii dascăli care nu și-au stresat elevii sau copiii personali cu teme suplimentare. Da, am oferit acolo unde a fost nevoie de recuperare sau unde mi s-au solicitat. Atât! 

Cu o săptămână în urmă, Sofia m-a întrebat, la finalul unei ore, dacă poate primi o temă suplimentară de weekend. Am întrebat-o ce i-ar plăcea să lucreze și mi-a spus că ar prefera să scrie o carte sau să lucreze vreun proiect. A ales să scrie în storyjumper o carte. Ceilalți copii ascultau. Auzind solicitarea Sofiei, Daria și Beatrice și-au dorit și ele. Îmi vine imediat ideea de a le întreba dacă vor să lucreze împreună și le văd încântate. Pentru a le încuraja, le comunic că ar fi minunat dacă ar scrie o carte pentru colegii lor mai mici, din clasa I. Și au scris o enciclopedie. S-au documentat de pe internet, din alte cărți și iată ce le-a ieșit. Azi le-au prezentat cartea, cu emoții mari, colegilor lor mai mici, care au primit cu bucurie vizita și care le-au oferit un feedback pozitiv. Au tot întrebat unde pot să dea like cărții…🤣 Foarte simpatici!

Tu ce teme suplimentare ai primit când erai copil? Ești din categoria  părinților care vor temele suplimentare sau din categoria celor care le resping? 

Ca dascăl, ce temă suplimentară ai dat? 

Așteptăm impresiile voastre, sugestii sau recomandări de teme pe placul copiilor.  

Simona

https://www.storyjumper.com/…/Prima-ta-enciclopedie…

Tema noastră cea de toate zilele…

Când vine vorba despre teme, tot mai multă lume e de-a dreptul îngrozită și/sau depășită de volum.

Există părinți care vor mai puține teme pentru copiii lor și părinți care cer suplimentar…

Există dascăli care gândesc tema ca pe o oportunitate de a verifica dacă ceea ce s-a predat a fost însușit de către elevi și dascăli care nu contenesc cu șirurile lungi de exerciții din culegeri…

Există teme creative și teme plictisitoare…

Există dorință de muncă independentă și lehamite…

Cum ar trebui să arate temele pentru a fi atractive pentru copii și lipsite de stres pentru părinți și dascăli?

În urma celor 20 de ani de experiență ca dascăl, vă pot spune următoarele:

*Tema este a copilului, nu a părintelui!

Aud des părinți afirmând ,,Ne-am terminat temele…” sau ,,Dragul meu, hai să ne facem temele!”. 

Dragi părinți, copiii trebuie să înțeleagă că tema reprezintă o sarcină didactică ce îi vizează doar pe ei și nu pe părinți. Părintele a avut șansa lui de a demonstra că își poate rezolva cu conștiinciozitate temele, acum e rândul copilului. Da, e rândul lui să arate că a fost atent la ce s-a discutat în clasă, că a înțeles și și-a deprins cunoștințele predate.

*Tema nu înseamnă pedeapsă 

Da, am cunoscut persoane, părinți și dascăli deopotrivă, care foloseau tema ca pedeapsă.

,,Nu ești atent la ore, lucrezi la teme încă X exerciții din culegere!”

,,Nu iei FB sau 10 la testul Y, lucrezi la teme încă X exerciții din culegere!”

Nu mai insist, cred că știți la ce mă refer. 

Ideea este, dragi părinți și dragi dascăli, că tema nu este un mijloc de pedeapsă, cum nu e nici recompensă. Tema este un mod prin care poți verifica nivelul însușirii cunoștințelor predate într-o oră. Atât!

*Școala nu ar trebui să fie evaluată după volumul temelor 

Și aici mă refer strict la situațiile următoare: 

-am întâlnit părinți care afirmau că și-au înscris copilul la doamna X de la școala Y pentru că lucrează mult cu copiii. ,,Elevii dumneaei lucrează nenumărate culegeri într-un an și sunt olimpici la Ț concursuri.”

-am cunoscut dascăli care lucrau 1-2 exerciții la clasă cu copiii, apoi cereau ca temă să se lucreze 20-30 de exerciții ,,Să lucreze același tip de exercițiu până se fixează bine.”

Dragi părinți și dascăli, puneți stop acestei gândiri! Dacă un copil îți demonstrează că poate lucra corect 1-2 exerciții de același tip, de ce îl chinui cu 20-30? Copilul se plictisește, devine frustrat de faptul că repetă același tipar și începe să urască temele. Și pe bună dreptate!  Care este relevanța exercițiului de scriere a literei ,,a” pe două pagini, dacă cel mic a reușit să însușească toate etapele de executare a acesteia? 

O altă fixație a multor părinți și dascăli este scrierea caligrafică. Da, și mie îmi place scrisul frumos! Am iubit caligrafia, dar nu pot obliga un copil stângaci, de exemplu, să scrie caligrafic dacă el nu poate. Atâta vreme cât scrisul este lizibil, nu văd relevantă caligrafia. 

Haideți să vedem copilul și nevoia lui! Să vedem mânuța aceea mică ce se străduiește să rotunjească literele cum poate mai bine! Să înțelegem copilul care nu reușește să se ridice la nivelul așteptat de adulți la matematică, dar este minunat la literatură! Să apreciem efortul pe care îl face copilul zi de zi! Și să nu mai punem atâta presiune pe umerii lui mici!

Simona

Îmblânzitoarea de litere…

Ieri am primit un mesaj de la eleva mea, Beatrice, în care îmi spunea că a mai scris o carte, pe care o dedică tuturor copiilor cu dificultăți de citire, eu fiind ,,îmblânzitoarea de litere”…

Mesajul ei m-a bucurat și, în același timp, mi-a trezit amintiri nu tocmai plăcute, de pe vremea când m-am confruntat la clasă cu situația copilului dislexic.

Da, este o situație dificilă atât pentru dascăli, cât și pentru copil, părinții copilului, dar și pentru colegii de clasă ai acestuia.

Să le luăm pe rând…

Dascălii, cel puțin cei din generația mea, nu au avut formare pe acest tip de dificultate în învățare. Îmi amintesc că la pedagogie ni s-a reamintit vag că există copii care întâmpină dificultăți la citire, scriere sau calcul matematic, dar că nu e de domeniul școlii, ci al altor specialiști. 

Ce am făcut eu până la momentul în care am avut la clasă un astfel de copil? Cred că ce ar face orice dascăl: am direcționat părinții către logoped. Știam că unii copii vor reuși să nu mai confunde b cu d, f cu v, s cu z cu timpul. Știam că cei care scriu de la dreapta la stânga, vor reuși să își corecteze acest aspect cu timpul. Știam că scrisul în oglindă se va corecta tot cu timpul. Însă nu știam că sunt unii copii care, în ciuda multiplelor exerciții făcute la clasă, vor continua să nu înțeleagă anumite noțiuni. 

Copilul nu înțelege de ce el nu poate și ceilalți pot; de ce la el fug literele pe foaie, iar la ceilalți nu; de ce uită repede ce l-ai învățat, iar ceilalți par să rețină cu ușurință totul… Și devine frustrat. Și începe să se întrebe ce e în neregulă cu el. Și plânge. Și se lovește. Și se numește singur ,,prost”… 

Părinții, pe de altă parte, se împart în două categorii: cei ce dau vina pe dascăl pentru că nu are metode să îl învețe pe copil și cei ce iau în seamă recomandările acestuia de a consulta un specialist. 

Toată lumea este frustrată! Însă, dacă măcar o parte din cei implicați, rămâne calmă și încearcă să caute soluții, lucrurile o iau pe un făgaș normal, la un moment dat.

Ce am făcut eu? Deși, repet, eu, dascălul, nu sunt în măsură să pun un diagnostic, pot face recomandări. Da, pot urmări activitatea copilului încă de la clasa pregătitoare și-i pot spune părintelui ce am notat, în urma observațiilor la clasă. Nu e suficient pentru a-l convinge pe părinte? Atunci îi solicit ajutorul consilierului școlii, care poate asista la orele de curs, poate avea o discuție individuală cu copilul, poate solicita o întâlnire cu părinții, la care să participi și tu, evident, și în care să prezentați concluziile voastre, îngrijorările și să faceți recomandările necesare.

Pentru mine, momentele acestea sunt momente de Aha!… Am început să caut tot felul de materiale sau cursuri care să mă ajute. Am participat la conferințe și întâlniri cu specialiști. În urma acestora am desprins câteva concluzii:

-dislexia afectează cam 10% din populație și nu este o boală, ci o dificultate în învățarea citit-scrisului;

-nefiind o boală, nu există vindecare; 

-este moștenire genetică;

-se manifestă pe tot parcursul vieții; pur și simplu, înveți să trăiești cu ea, utilizând diferite tehnici;

-dislexia nu înseamnă inteligență scăzută (unii elevi dislexici au un nivel de inteligență peste medie);

-singurul manual pentru copiii dislexici este unul tipărit prin anii ‘70;

-copiii dislexici încurcă des stanga cu dreapta;

-învățarea cititului se face prin asociere cu imagini, la clasele mici;

-sunt recomandate evaluările orale și fișele de lucru pe coală galbenă;

-copilul trebuie învățat să își noteze temele și lecțiile într-o agendă;

-profesorul de sprijin poate fi de ajutor, acolo unde se poate…

 Pentru părinții și dascălii ce doresc să aprofundeze subiectul, în București există un centru ce vine în sprijinul lor. Se numește Edulier și este coordonat de Cristiana Ionescu, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat atunci când am avut nevoie!

În loc de concluzie: nu mă declar ,,îmblânzitoarea de litere”, dar măcar mă străduiesc…😉

Simona

https://www.storyjumper.com/book/read/92865756/5fb945c825e4a

Surpriza zilei… de ieri

Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”

Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉) 

Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳

De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚

Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏

……………………………………………………..

Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏) 

Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte! 

Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!

Simona

În unele situații nu e loc de negociere…

Auzim, din ce în ce mai des, voci care încearcă să negocieze, de la distanță evident, cu dascălii, cu inspectoratele, cu miniștrii… 

Dacă să se facă școala online sau nu. 

Dacă să se filmeze sau nu lecțiile. 

Dacă să se deschidă sau nu camera video în timpul activităților. 

Dacă să se dea teme sau nu. 

Ce să mai? O negociere continuă!

Acum, cum vedem noi lucrurile și de ce nu suntem de acord cu ce este scris în articolul de mai jos: ( îl găsiți pus în primul comentariu😉)

-școala online este obligatorie pentru toată lumea, indiferent că sunt elevi sau profesori! 

Mulți văicăreți: că nu se face școală cum trebuie, că se vor acumula lacune, că stau copiii prea mult cu ochii în monitoare…

Școală se face dacă se vrea. Există elevi dornici să învețe și învață, așa cum există dascăl care își pregătește lecțiile cu mare atenție și aplecare asupra copilului și dascăli care așteaptă cu mâna întinsă ajutor de sus…

Copiii stăteau oricum cu ochii în monitoare, unii de când s-au ridicat în șezut. Sunt convinsă că ați văzut și voi părinți care așază copilului tableta sau telefonul în față și apoi îi strecoară lingurița cu mâncare în gură. Sunt convinsă că și voi cunoașteți părinți care ajungeau acasă doar pentru sărutul de noapte bună. În timpul în care ei erau la serviciu, copiii se aflau în fața monitorului. 

Acum măcar nu pierd timpul pe Tik-Tok sau pe jocuri, ci deprind abilitați digitale. Au învățat, într-un timp scurt, să scrie în word, să realizeze proiecte în Power Point, să scrie o carte digitală etc. Toate aceste abilitați reprezintă baza viitorului, oricât de mult s-ar păcăli unii adulți, care încă susțin că manualul și caietul sunt sfinte.

-camera video trebuie deschisă de toată lumea, elev sau dascăl!

De unde vine scuza asta cu ,,nu deschid camera pentru că sunt anxios”? Haideți să fim serioși, toți suferim de anxietate acum? 

Da, și eu roșesc când vorbesc în public. Uneori mă bâlbâi din cauza asta. Alteori simt cum transpir și picioarele-mi sunt precum lumânările. 

Asta mi se întâmplă când nu cunosc audiența, dar audiența mea este formată din copii și părinți, oameni cu care am o relație. Mi se pare firesc ca eu să le cer copiilor să aibă camera deschisă, pentru că îmi doresc conectarea cu ei zilnică. Îmi doresc să mă vadă și să îi văd, să știe că sunt acolo cu ei și pentru ei. 

Copiii, obișnuiți deja cu figura dascălului, nu se vor teme niciodată să își arate fața la orele online. 

Dascălii care au o relație apropiată, care sunt siguri pe ceea ce sunt și pe ceea ce fac, care se respectă pe sine și care își respectă elevii, nu se vor teme să își deschidă camera. Dimpotrivă, acum e ocazia perfectă de a arăta că ceea ce fac fac din vocație, nu din datorie. 

……………………………………………………..

Adolescenta mi-a mărturisit zilele trecute că ea nu are absolut nicio problemă să deschidă camera și o face, dar numai acolo unde și profesorul este dispus să își arate fața. Nu înțelege cum ,,profesorii ne cer nouă să avem camera pornită, altfel ne pun absențe, dar ei nu o au! Lor le pune cineva absențe?”. 

Are dreptate copilul? Eu zic că da. Nu poți avea pretenții de la ceilalți să facă un lucru pe care tu îl refuzi. Din nou, puterea exemplului!

Să auzim de #maibine și de #dascaldedicat! Să mai renunțăm la scuze și să ne concentrăm pe soluții!

Simona

De ce părinții nu (mai) au încredere în școală…

Avem prieteni din diferite domenii de activitate, din medii sociale diferite. Prieteni cu educație aleasă, dar și prieteni cu un nivel de educație medie. Prietenii care locuiesc în urban, dar și prieteni din rural.

Cu mici excepții, majoritatea se declară nemulțumită de școală și de dascăli.

De unde vin nemulțumirile?

 1. Temele pentru acasă. Cei mai mulți nu le vor. Și de ce nu le vor? Pentru că, de cele mai multe ori, nu le văd relevanța. Le-ar plăcea ca aceste teme să îmbine util teoria cu practica, însă întâlnesc multe exerciții de memorare fără sens a unor informații ce se află la un click distanță. Copiii lor plâng și sunt frustrați că nu știu, nu pot și nu își mai doresc teme. Ar prefera să meargă cu bicicleta, să practice un sport, să construiască o machetă la istorie sau geografie sau să realizeze un proiect tematic la chimie sau fizică. Orice, dar nu memorare mecanică sau efectuarea de exerciții fără număr din culegeri scrise de autori celebri. Frustrarea atinge cote maxime când temele reușesc să le dea planurile de sfârșit de săptămână peste cap.

 2. Relația cu dascălii. Cei mai mulți părinți nu au, nu știu cum să aibă sau chiar nu vor să aibă o relație cu dascălii copiilor lor. De ce? Cei mai mulți se plâng că dascălii sunt aroganți și îi tratează cu superioritate. Cei care au încercat mai mult s-au lovit de un mare zid când au solicitat consultații/întâlniri individuale. Unii dascăli refuză aceste întâlniri motivând că un telefon este suficient, punctual pe un anumit subiect. De cele mai multe ori, se întâmplă când copilul a făcut ceva greșit. Niciun părinte nu își dorește o astfel de discuție, în care se pune pe tapet doar ce nu a făcut copilul bine. Un aspect sesizat chiar zilele trecute de un prieten a fost acesta: ,,La noi, educația se bazează doar pe evidențierea greșelilor”. Just!

 3. Prestanța dascălilor. Chiar dacă sună jignitor pentru aceștia, atitudinea, stilul și prestanța lor ca dascăli sunt extrem pe importante pentru părinți. Și cum să nu își pună părintele semne de întrebare când dascălul copilului se exprimă sau scrie greșit în limba maternă, de la ,,să aive” la ,,se merită”, de la ,,rebuse” la ,,cei drept…”, de la ,,să complecteze” la ,,copii nu învață”, de la ,,nu fă aia” la ,,te du acum”. Tu, în calitatea ta de dascăl, nu ai voie să faci astfel de greșeli, fie că predai matematică, geografie, istorie sau limba engleză.

 4. Școala online. Cei mai mulți părinți o urăsc. Și nu pentru că sunt nevoiți să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să îi lase singuri ori să îi supravegheze la lecții, ci pentru că NU SE FAC TOATE ORELE si se tem de repercusiuni. Da, cele mai multe ore nu se țin sau sunt susținute fie fără cameră (pentru că dascălii nu vor ,,expunere”), fie se trimit diferite scheme ale lecțiilor pentru a fi învățate și apoi li cere copiilor rezolvarea câtorva exerciții ce nu vor fi niciodată verificate. Încă sunt discuții aprinse pe forumurile profesorilor în care aceștia refuză să participe la școala online, ,,că nu e normal, că nu au fost instruiți, că nu știu cum, că nu au cu ce, că sunt înregistrați etc”. Însă știm cu toții că cine vrea, poate! 

 5. Programa prea încărcată. Acest punct se leagă de primul și nu îl mai dezvolt și eu pentru că a fost extrem de mult comentat de prea multă lume. Da, e nevoie de schimbarea programei. Însă, chiar și cu cea actuală, dacă ai imaginație și deschidere spre nou, poți adapta conținuturile în funcție de interesele copiilor; fără dictare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme, fără conspecte de pe manuale și memorare mecanică. Se poate, dar trebuie să vrei! 

Tu, cel care citești acest mesaj, ce mulțumiri sau nemulțumiri reale (nu ideale) ai în legătură cu școala?

P.S. Orice asociere cu sisteme de educație din alte țări este inutilă și fără nicio susținere în cultura și civilizația poporului nostru. 

Simona&Ioana

Școala ca o poezie

Îmi place la nebunie să ,,le arunc elevilor mei câte o provocare”, din când în când.

Zilele trecute, după ce am discutat despre textul în versuri, le-am dat ,,temă bonus”. Am numit-o așa pentru a nu simți cumva vreo presiune a obligativității îndeplinirii acestei sarcini. Pentru fiecare poezie, mai scurtă sau mai lungă, cu rimă sau fără, au primit cinci +, adică un FB. 

Am înțeles, de-a lungul anilor, că fiecare copil are preocupările lui, că unii copii încă nu se simt confortabil să scrie liber, că au emoții și devin stângaci atunci când sunt nevoiți să aștearnă câteva rânduri pe hârtie. Am înțeles și am acceptat că unii copii au alte abilitați, dar, chiar și așa, dacă tu, ca dascăl, nu le desființezi imediat textul, pe motiv că nu respectă toate criteriile, acei copii prind curaj să scrie…

Așa se face că am primit poezii de la câțiva elevi, dar ce poezii! 

Eu știu că am copii talentați în clasă. Știu și ei asta, dar vreau să aflați și voi. Vă las doar două poezii azi… 😉

   Furnicimea

        de Beatrice Laufer

Cu ochișorii ca mărgica

Trecea grăbită ieri furnica.

Ducea în spate-un bob de mei

La mușuroiul de sub tei.

Acolo nimeni nu stătea,

Iar furnicimea robotea,

De dimineața până seara

Muncea cu drag toată suflarea.

Stânga, dreapta, sus și jos

Toată lumea-i de folos,

Ca să pună în cămară

Tot ce-au strâns din greu în vară.

Iar când frigul va veni

Fericite vor mai fi,

Că toată vara au lucrat 

Și niciun minut n-au stat.

           Bufnița

                 de Maria Niculae

Aseară, pe înserat,

Bufnița s-a arătat.

A-nceput să buhăie,

Lumea ca s-o sperie.

Ce mai zarvă! Ce scandal,

În seara de carnaval!

Șoriceii se-alergau, se jucau și chițăiau,

Bufnița n-o auzeau!

Bufnițoaica bosumflată,

A mai buhăit o dată.

Șoriceii cei hazlii

Se ascund peste câmpii.

Iepurașii cei fricoși 

Se uitau cam curioși

Și cu multă înțelepciune 

Se ascundeau în vizuine.

Vulpea brună și șireată

Dintr-odată se arată

Și poate, din întâmplare,

Se alege cu-o gustare.

După deal, un liliac

Foarte tare a țipat.

Bufnița l-a auzit

Și, din nou, s-a zgribulit.

S-a gândit, s-a răzgândit…

Să atace la-ntâmplare

Sau să mai aștepte oare?

Vulpea a încremenit,

Liliacul s-a oprit,

Iepurașii s-au pitit, 

Șoriceii au fugit.

Ce să mai mănânce oare?

Să meargă ea la culcare

Nemâncată, supărată;

Poate-o șansă mai apare

De o nouă vânătoare!

Așadar, dragi dascăli, cum ar fi dacă uneori ați mai trece peste exercițiile anoste din manual și v-ați mai surprinde elevii cu câte o provocare de genul: hai să fim poeți azi! Acolo, două-trei versuri dacă reușesc să scrie, apreciați-le copiilor efortul și încurajați-i să scrie în continuare. Nu se știe ce viitori poeți sau scriitori aveți în clasă, încă neșlefuiți!😉

Iar voi, dragi părinți, puteți juca acest joc în mașină sau la cină, la cumpărături sau în parc… 

-Ia să vedem, ce rimează cu supă? -Cupă!

-Dar cu școală? 

-Coală!

S-a plictisit de acest joc? Foarte bine, treceți la nivelul următor: compuneți primele versuri împreună, voi un vers, copilul altul.

,,Pe aleea de sub tei,

Veneau mama și Andrei.”

Deci, ce versuri ați compus cu copiii?

Simona