La școala generală am avut o colegă în clasă de etnie rromă. Pentru mine nu a avut nicio relevanță acest aspect. Drumul nostru de la și către școală era același, deci îl parcurgeam împreună. În unele zile mergeam la ea acasă să ne facem temele sau venea ea la mine să ne jucăm. Nu am știut că e de etnie până târziu, când l-am auzit pe un coleg de la altă clasă că-i spune ,,țigancă”. M-a înfuriat atunci și nu înțelegeam de ce e rău cu ea. Nu m-a interesat niciodată culoarea pielii ei, era colega și prietena mea și atât.
……………………………………………………..
În satul nostru veneau periodic rromi ce-și instalau corturile în capătul străzii noastre. De ei îmi era frică pentru că ne speriase bunicii că ,,dacă nu suntem cuminți, ne iau țiganii în sac”. Mi-am dat seama că nu e așa când am văzut că una dintre femeile de etnie era mereu prezentă în curtea bunicii să-i ghicească în cărți. Spunea despre bunică-mea că-i este cea mai bună prietenă. Le auzeam stând de vorbă ore în șir. Cred că eram clasa a IX-a când am văzut-o ultima dată. Atunci mi-a spus că mă voi mărita cu ,,un băiat cu însemnele statului pe umeri”…🤣 Nu a ghicit bine!
La facultate am avut doi colegi de etnie, o fată și un băiat. Simpatici amândoi, serioși și ambițioși. S-au căsătorit după absolvire și au ajuns oameni de succes în domeniul lor. Îmi amintesc momentul de absolvire când au venit toți membrii familiilor lor și-i vedeai cât de emoționați erau. Aflasem că fata era singura persoană din familie care absolvise facultatea, moment de sărbătoare și de mândrie pentru ei.
……………………………………………………..
Da, știm cu toții cazuri de nerespectare a legii, de rea credință sau violență, dar poate ar fi #maibine dacă am renunța la generalizări. Poate ar fi #maibine, dragi părinți si dascăli, să ne educăm copiii să fie mai toleranți cu ceilalți și să nu se uite doar la culoarea pielii, ci la calitățile acelui om. Poate ar fi mai bune să le cultivăm omenia și bunul simț, empatia și dragostea de aproape, înțelegerea și altruismul. Să scăpăm de etichete, de acuze, de priviri cu subînțeles, de sprânceana ridicată. Să fim oameni! Și ei sunt oameni!
Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.
Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.
Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.
Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.
În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.
În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.
Lacrimi. Neputință. Furie.
Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.
Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.
La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.
Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…
Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne
facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?
Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.
Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…
Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.
Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.
Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.
Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.
Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.
Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.
Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?
Îl recunoști imediat după maniera în care se ascunde în spatele mamei când te cunoaște pentru prima dată.
După îmbujorarea care-l cuprinde când i te adresezi.
După lacrimile care îi joacă în privire când îl soliciți să îți ofere un răspuns sau să desfășoare o activitate nouă.
După neîncrederea pe care o are când e nevoit să demonstreze niște abilitați pe care le are, dar despre care nu vorbește pentru că nu le recunoaște sau consideră că nu sunt suficient de relevante, de importante și de apreciat.
În fine, ce vreau să zic este că tu, ca părinte ai un rol important în încurajarea copilului, fără de care nu se va vedea bun, suficient și nu va progresa. Tot tu, ești primul care ar trebui să îi descoperi talentele și să îl ajuți să și le dezvolte.
Pictează toată ziua? Dezvoltă-i talentul și înscrie-l la cursuri care să îl ajute să deprindă toate tehnicile pentru a-și desăvârși lucrările.
Îi place să cânte, cumpără-i instrumentul acela muzical după care plânge de ceva vreme sau caută-i un profesor bun de canto, dacă face vocalize de dimineața până seara.
Își inventează tot felul de scenete și de roluri pe care le interpretează cu seriozitate? Du-l la teatru!
Lasă expresiile de genul ,,Arta nu vă pune mâncarea pe masă!” sau ,,De muzică se ocupă doar lăutarii!” sau ,,Actorii mor de foame!”. Încurajează-ți copilul să își urmeze talentele și visurile, chiar dacă nu se mulează pe dorințele tale. Copilul trebuie să își urmeze calea lui, nu să te validezi tu prin rezultatele lui. Nu îl obliga pe copil să fie avocatul care nu ai ajuns tu! Nu va fi niciodată doctorul pe care îl dorești tu, dacă el visează să picteze sau să danseze pe o scenă!
Și, mai presus de toate, renunță la ideea că, pentru a avea succes în viață, trebuie să știe foarte bine matematica, să citească toată ziua și să fie premiantul clasei.
Iar tu, dascăl dedicat, după ce ai observat la ce e talentat fiecare copil din clasa ta, #maibine discută cu fiecare părinte. Spune-i ce copil minunat are! Arată-i cât este de important să îl susțină, să îl încurajeze și să îl lase să-și urmeze visul! Asta îi va asigura copilului împlinirea și succesul, cu siguranță!
…………………………………………………
Îmi amintesc prima săptămână din clasa pregătitoare. Un băiețel brunet, cu ochii negri și lacrimile șiroind, nu voia cu niciun chip să intre in clasă. Cu greu am reușit, eu și colega mea, să îl liniștim. Plângea, se zbătea, ne lovea cu pumnii și picioarele și abia aștepta să se deschidă o ușă pentru ca el să poată fugi spre poartă, în căutarea familiei. Încet-încet, s-a convins că suntem drăguțe, că e în siguranță cu noi, că ne e drag și că nimic rău nu i se va întâmpla la școală.
Încurajările noastre, aprecierile sincere și discuțiile cu părinții au contribuit (credem noi) la creșterea stimei de sine și a încrederii în abilitățile pe care le are, atât la desen, cât și la scriere creativă. În perioada aceasta de școală online, parcă a prins și mai mult curaj și dorință de a arăta ce poate, iar rezultatele nu au întârziat să apară, premii și concursuri câștigate, o poveste publicată într-o carte și e doar începutul…
David este un caz fericit, pentru că părinții doresc ca el să își urmeze visurile, dar câți părinți sunt ca ai lui? Câți părinți își văd copiii și îi aud? Câți ascultă sfaturile dascălilor? Câți trec peste orgolii și merg la școală pentru a se consulta cu profesorii?
Vă las mai jos o mostră a lucrărilor lui. Eu sunt tare mândră de cum a evoluat până în prezent! Sunt convinsă că va ajunge un nume cunoscut în lumea artelor și nu numai!
Dragi părinți și dascăli, copilul timid înflorește cu încurajări multe, susținute și autentice!
Simona
Lucrările lui David le puteți admira și pe pagina lui de Instagram:
Părintele nu s-a născut învățat. Școala nu te pregătește pentru meseria asta, cum nu te pregătește nici liceul pedagogic pentru gestionarea rolurilor de părinte și dascăl. 👩🏻🏫Cel mai bun profesor este copilul. El este cel ce îți arată cum să reacționezi în anumite circumstanțe și cum să scoți ce ai mai bun în tine…👼
Cea mai mare nevoie a unui copil este aceea de a fi acceptat așa cum este și iubit pentru ceea ce este, nu pentru ce poate să facă sau nu la un moment dat, nu pentru rezultatele obținute.🙇🏻♀️
Ai primit multe lecții de la propriii copii, cum ai primit și de la elevii tăi. Se făcea că adolescenta era clasa a II-a. Fiindcă tu ai participat ca supraveghetor și evaluator la un concurs de limba română, ai acceptat sfatul soțului de a înscrie și copilul personal, să ,,îi vedeți nivelul”. Mare greșeală!🤦🏻♀️
Se termină concursul, tu intri la evaluare, copilul desenează liniștit la o masă din marea cancelarie. O colegă ajunge să verifice lucrarea fiicei tale și îți spune că a rezolvat corect, DAR că a fost depunctată pentru că a scris ,,giocel”.🧩 98 de puncte reprezintă un rezultat foarte bun.
Te întâlnești cu copilul, curios sa afle rezultatul, iar tu ii spui ,,Bravo! Felicitări! Ai luat un punctaj foarte bun, DAR trebuia sa fii mai atentă la scrierea cuvântului ,,ghiocel”. Acolo ai pierdut 2 puncte”🙅🏻♀️
Ajungi acasă, îți lauzi copilul în fața tatălui, însă pleacă în dormitor. Nu realizezi unde ai greșit și mergi după el. Plânge.
– Ce s-a întâmplat?
– Sunt supărată!
– De ce?
– Pentru că nu am obținut 100 de puncte.
– Dar ai obținut un rezultat foarte bun!
– Nu, nu este. Dacă era foarte bun, nu îmi spuneai ca am greșit cuvântul ăla… Am văzut eu privirea ta. Ai fost dezamăgită!😰
Ai încercat să îi explici că, uneori, adulții nu găsesc cele mai bune cuvinte să își exprime aprecierea. I-ai cerut iertare, ai îmbrățișat-o lung și ți-ai promis două lucruri: 1) că nu vei mai înscrie copilul la alt concurs, decât dacă va veni din dorința lui (a ales sa participe doar la anumite concursuri cu clasa ei) și 2) că vei renunța la ,,dar” în asociere cu lauda.🕵🏻♀️
Pentru că tu ai crescut într-un sistem în care critica era la ordinea zilei, iar ceea ce făceai bine nu era suficient pentru a primi laude, ai repetat modelul moștenit, inconștient. 🤷🏻♀️
În timp ce critica descurajează și știrbește încrederea în sine, laudele realiste îi hrănesc copilului această încredere și îl mobilizează. 🚶♀️& 🏃♀️
…………………………………………………
Pentru că ai aflat pe propria-ți piele despre puterea lui ,,dar”, ai ales să lucrezi la acest aspect nu doar cu copiii personali, ci și cu elevii tăi. De exemplu, atunci când copiii împărtășesc compunerea/povestea/cartea, iar ceilalți își exprimă opiniile personale despre creațiile colegilor, intotdeauna încep cu ce le place foarte mult. 📝📚
Dacă altădată copiii erau tentați să critice și își începeau pledoaria cu: ,,E frumos, dar…”, acum se concentrează pe aspectele pozitive, își încurajează colegii și oferă sugestii, sfaturi și recomandări într-o manieră prietenoasă.💝
*Cel care niciodată nu te aude bine: ,,Nu te aud! Eu nu te aud…Tu mă auzi?”🙉🎧
*Somnorosul, cel care cască permanent, își freacă ochii și e încă în pijama: ,,Aahh, mi-eee sooomn!”🛌
*Atotștiutorul, cel ce cunoaște toate răspunsurile și îi întrerupe pe toți: ,,Știu eu! Știu eu! Știu eu!” Tot el este cel care e atât de nerăbdător să înceapă ora, că inițiază el întâlnirea.🤓🕵️
*Neatentul, cel ce întreabă imediat după ce ai terminat de oferit explicațiile: ,,Ce trebuie să fac?” Tot el este cel care îi blochează pe ceilalți când sunt numiți să răspundă, le dă microfonul pe mute sau îi scoate din lecție.🤔🎙️
*Întârziatul, cel ce dă join conferinței cu întârziere și/sau predă temele după multiple insistențe: ,,Scuze! Nu am reușit să mă conectez!”🤥
*Lentul, cel ce reacționează greu, e nedumerit permanent și pare că abia atunci aude pentru prima dată ce îi ceri: ,, Ăăă, am rămas în urmă… poți să repeți?”😵🤷
*Tăcutul, e elevul ce nu răspunde la primele solicitări pentru că nu nimerește microfonul sau deschide microfonul, dar tace…taaace până încep ceilalți să își piardă răbdarea.🙊
*Conformistul, cel care stă permanent cu mâna ridicată și așteaptă să îl vezi, deși aplicația permite să vezi doar patru copii pe ecran. El este cel care predă printre primii toate materialele pe care le-a lucrat și solicită mereu suplimentar.🤚✍️
*Invizibilul, cel ce nu se lasă văzut sau auzit până la finalul orei: ,,S-a blocat laptopul, camera, microfonul…”👀👻
*Elevul care are mereu nevoie la toaletă: ,,Pot să merg la baie? Am mâncat supă și știi că supa are multă apă! Ce să fac dacă ora e imediat după masa de prânz?”🙃😰
*Haiosul, elevul care dansează în fața camerei, care are mereu o glumă bună de spus, care e dornic să povestească tuturor câte ture a dat hamsterul lui în cușcă… ,,Stai! Am ceva să spun? Ți-am povestit despre…?”🃏🎭
Știm cu toții că un copil va căuta permanent să îți ceară ceva… Vrea tabletă. Și nu una oarecare, ci una pe care să poată desena. Hârtia e demodată, pereții nu-i mai ajung…🎨
Hmm! Te gândești puțin, stabiliți împreună niște condiții, negociați, pune el jumătate din bani și tu cealaltă jumătate și cumperi tableta. Pentru că merită, pentru că are talent la desen și te vrăjește cu tot felul de filmulețe cu alți copii care creează desene minunate…
Ce să mai, te-a convins! Cumperi tableta, copilul e fericit și tu împăcat. Doar că nu ți-a spus chiar tot…te amețește câteva zile, îți arată desenele, te minunezi de cât e de talentat (pe tine te moștenește, o știi 😉)…
E, și vine într-o zi plângând că nu îi ies niste detalii pentru că nu are PEN? Poftim? Dacă era nevoie de așa ceva, de ce nu l-au încorporat tabletei? 🖍️
În fine, îl consulți pe prietenul Google și… CE? Pe lângă toate jargoanele care îți trec prin cap, aproape că ai o reacție organică, te ia durerea de burtă, amețești pentru câteva secunde…PEN-ul ăsta costă cât jumătate din valoarea tabletei.💸
Și, oricât de zen ai fi tu, oricât de mult ți-ai iubi copilul și oricât de tare te doare nefericirea lui, spui NU! De data asta nu mai cazi în capcană! 👎
Dar, fiindcă spuneam ieri că noi suntem THE BEST, îi sugerezi copilului să caute un tutorial pe YouTube. Și… a găsit! A găsit și tu ai salvat niște bani! 👏👏👏
Îți las aici, poate ai și tu un copil ce îți cere PEN!😊
Ești întrebată adesea dacă te plictisești în această perioadă stând în casă… aș!🤷
Întrebarea aceasta cred că este jignirea supremă pentru o femeie. Când ai avea timp să te plictisești, când toată ziua alergi ca o furnică: lecții, curățenie, mâncare? 🐜
Ai fi tentată să te plângi, nu-i așa? Doar că nu îți stă în fire și pentru că te iubești, îți faci timp pentru tine și pentru ce îți place.❤️
Fie că acum citești mai mult, fie că meditezi sau croșetezi, vezi un film sau bei un pahar cu vin, fă ceva ce îți bucură sufletul! Nu te mai plânge! La ce îți folosește?
Lasă-i pe alții să se plângă sau să se plictisească, tu adu la suprafață talente latente, dorințe ascunse, idei îndrăznețe.🌠
#maibine fii creativă și ai să treci mai ușor peste toate!
De exemplu, ia o pensulă și un borcan cu acrilic și ,,exprimă-te pe pereți”! Fără nicio reținere, dacă gândul acesta nu îți dă pace de câțiva ani încoace… Pe lângă plăcerea de a picta s-ar putea să ai surpriza să își dorească și adolescenta ta morocănoasă să te acompanieze. Ee, și ce bucurie mai mare poate să aibă o mamă decât aceea de a crea ceva frumos împreună cu copilul ei? Și când ai doi sau mai mulți copii, e și mai interesant…🎨
Iată ce ne-a ieșit nouă! Îți place?
Arată-mi și tu ce poți! Te provoc, că tot e la modă!😉
Ești genul de persoană empatică, atentă la nevoile și emoțiile celorlalți sau ești genul indiferent? Știi să îți arăți emoțiile sau porți mii de măști pentru a arăta celor din jur cât ești tu de puternic? Spui des ,,Te iubesc!” sau aștepți să își dea seama singuri cei apropiați? Plângi când ești emoționat sau lacrimile sunt pentru cei slabi?
Da, mulți dintre noi am crescut în preajma unor adulți nefericiți, în vremuri nefericite. Nu mulți au fost mângâiați, îmbrățișați sau sărutați pe frunte la culcare. Cuvintele ,,Te iubesc!” nu existau în vocabularul nimănui. Puțini dintre noi vorbeam cu părinții despre emoțiile noastre, despre trăirile și frământările noastre interioare. Nu se cădea. Nu era în fișa postului din acele vremuri.
Dar azi? Azi, copiii nu mai sunt cum eram noi și nici noi nu mai suntem cum erau părinții noștri. Pentru ei, dar și pentru noi, trebuie să învățăm să ne exprimăm emoțiile și să le gestionăm #maibine. Un părinte care este empatic, știe să își asculte copilul, să îi înțeleagă supărările, frustrările, nemulțumirile. Acest părinte va avea un copil cu o inteligență emoțională #maibine dezvoltată comparativ cu părintele indiferent sau autoritar. Profesorul empatic va avea elevi fericiți, elevi care-l vor căuta pentru un sfat sau o îmbrățișare și-i vor mulțumi mai târziu.
Dragi părinți și profesori, pentru că stați în case și trăiți tot felul de emoții în această perioadă, este timpul introspecției. Luați o pauză de la conferințe, școală virtuală, teme, gătit și gândiți-vă la cele de mai sus, apoi mergeți lângă cei dragi și vorbiți cu ei, îmbrățișați-i și spuneți-le cât de mult înseamnă pentru voi. Nu sunt lângă voi cei dragi? Puneți mâna pe telefon, scrieți un e-mail. Toată lumea are nevoie de iubire azi, de #maibine! ❤️🌈
Recomand vizionarea filmului Inside Out, în cazul în care l-ați ratat. Este un film care vorbește despre emoții pe înțelesul tuturor, copii și adulți deopotrivă.
