De ce nu mai citesc copiii?

Este întrebarea ce se află pe buzele tuturor adulților de azi…

Eu vin și întreb: voi când ați început să citiți cu drag?

Eu am descoperit lectura de plăcere în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a. Până la acel moment, am urât lectura. Citeam doar ce era dat de la școală sau dacă mă obliga mama. Și credeți-mă, mama era foarte insistentă! 

Când am devenit și eu mamă, am încercat diferite metode prin care să le fac pe fete să iubească lectura. Mi-a mers până au intrat ele la școală, apoi totul a devenit o negociere continuă: ,,Citesc doar ce îmi dă doamna! Nu e în lista de cărți de la școală!”.

Am încercat nenumărate variante: 

-am făcut clubul de lectură al familiei, în care fiecare membru citea ce dorea, apoi povestea în câteva propoziții despre ce era vorba în carte. Le-a plăcut pentru o perioadă, apoi nu a mai mers…

-le-am întrebat ce cărți preferă și le-am cumpărat doar pe cele pe care mi le cereau ele: Agatha Christie, Sherlock Holmes, Erin Hunter etc. A funcționat până au epuizat colecția, apoi… 

-am citit noi, ca părinți, în fața lor zilnic. Avem câte 3-4 cărți pe noptieră fiecare. Degeaba spun unii că va citi copilul, dacă își vede părintele făcând asta…adevărul este că nu acum, poate mai târziu. Sper!

-le-am lăudat și recompensat pentru fiecare carte citită. Degeaba…

În momentul în care le-am prezentat bibliografia școlară obligatorie, au refuzat din start să citească. Adolescenta mi-a răspuns că se descurcă folosind rezumatele de pe internet și că la școală ,,profa nu se prinde și nu insistă să citim”. Mezina mi-a confirmat bănuielile ,,citesc degeaba, că doamna nu ne verifică”.

Gândindu-mă că și părinții elevilor mei s-ar putea confrunta cu aceleași dificultăți, am implementat  la clasă, încă de la generația anterioară, câteva idei:

-am chemat diferite persoane să le citească o poveste copiilor, în cadrul proiectului ,,O nouă poveste, un alt povestitor”, despre care v-am mai scris…

-ne-am înscris în clubul de lectură al editurii Arthur, de la care cumpăram cărți pe placul copiilor

-am dedicat primele zece minute din fiecare oră de limba română lecturii. În primele cinci minute, copiii își adresează întrebări din ce au citit anterior, iar în următoarele cinci minute, câțiva copii citesc cu voce tare din carte. Ca temă, le-am dat de citit zilnic-la început câteva rânduri, apoi paragrafe, apoi pagini…

-pe perioada vacanțelor nu am dat niciun caiet de exerciții sau vreo culegere, ci doar de citit…

Și a funcționat! Da, elevii mei citesc și le place ca apoi să dezbată, să facă schimb de opinii, să argumenteze și să facă recomandări. A fost greu la început, dar acum sunt puțini cei care încearcă să mai sară peste lectura zilnică.

În urma acestor experiențe, atât din rolul de mamă, cât și din cel de dascăl, concluziile mele sunt următoarele:

-rolurile acestea nu se întrepătrund, ba uneori se bat cap în cap, riscând să strici relația cu copilul dacă ,,o faci pe profesoara acasă”;

-ca părinte, fă tot ce poți pentru a-i cultiva gustul pentru lectură în primii ani de viață, când vocabularul este în formare;

-după ce învață să citească, apreciază-i efortul și laudă-l sincer. În clasa I va fi dornic să îți demonstreze că și el poate să citească așa cum o faci tu. Apoi îi va trece. Bucură-te acum!

-ca dascăl, degeaba îi dai lista de lecturi dacă nu faci verificarea sub nicio formă. Copilul nu va fi motivat să citească pentru că nu are ocazia să îți demonstreze asta. Găsește o metodă prin care să verifici ce, cât și mai ales cât de conștient a citit din cartea pe care i-ai dat-o. Simpla întrebare ,,Ai citit?” nu este suficientă. El poate spune da, când de fapt răspunsul adevărat este NU! 

-tot din rolul de dascăl, dă-i ocazia copilului să-și folosească imaginația și să redea în cuvinte proprii povești: la început pe bază de imagini, apoi după titlu, inspirate din lecturile citite sau din întâmplările trăite ori visate, de ce nu? Cu cât începi mai devreme, cu atât mai bine! Nu zic că toți vor ajunge mari oratori, scriitori sau poeți, profesori de limba română sau lingviști, dar măcar își vor fi îmbogățit vocabularul și vor putea avea dialoguri inteligente cu ceilalți. 

Voi cum ați reușit să vă determinați copiii să citească de plăcere, nu din obligație?

Simona

De prin școli adunate… Episodul 1

Vă spuneam că debutul mi l-am făcut la o școală de la țară. Era școala aceea mică, cu clase ce aveau dușumea scorojită și sobă pe lemne. Mirosul puternic de motorină încă îmi trezește amintiri…

În primele zile întreb și eu timid unde găsesc toaleta. O colegă învățătoare, brunetă și înaltă, îmi zâmbește cu subînțeles și îmi arată direcția: ,,În fundul curții! Dar vezi că dacă bate vântul, ți-o suflă!”. Mă uit la ea și nu înțeleg mesajul, dar ea îmi face cu ochiul… Aha, prima ,,glumă”! Aveam să aflu pe parcurs că era ,,prietenoasă” cu toți bărbații, de la șoferul de pe autobuz, până la unii profesori și că abia reușise să finalizeze un liceu la seral. În fine, nu era treaba mea! O ajutam când îmi solicita sprijinul, ba să îi rezolv o problemă la matematică, ba să îi explic cum se realizează planificarea. Știu, aș fi putut pune întrebări de genul ,,De ce e învățătoare?”, dar mă preocupau mai degrabă copiii care-i erau elevi…

Rar ajungeam în cancelarie, de cele mai multe ori rămâneam printre elevi. Însă, într-o zi, colega despre care vă vorbeam mai sus mă invită cu insistență în cancelarie, pe motiv că e ziua unui coleg, profesor de geografie. Cedez insistențelor și o însoțesc în cancelarie, unde eram așteptate cu prăjituri și cafea. Am schimbat câteva politețuri și am plecat. Până aici, nimic interesant. A doua zi, colegul vine la clasa mea și spune că vrea să mă roage ceva. Și, cu lacrimi șiroind pe obraji îmi spune că i-a rugat și pe elevii lui, dar mă roagă și pe mine, dacă primesc flori să i le dau lui să le ducă la mormântul tatălui său. Vai, emoționată și impresionată de gest, îl asigur că așa voi face și îl întreb dacă îl mai pot ajuta cu ceva. Îmi spune e suficient pentru moment, dar că i-ar plăcea ca într-o zi să ies cu el la o cafea. Aha! Deci asta urmăreai, de fapt? Îl refuz politicos, mărturisindu-i că eu am un prieten pe care îl iubesc foarte mult și că nu sunt interesată de astfel de invitații. A zâmbit, mi-a mulțumit și mi-a aruncat peste umăr: ,,Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești!”.

Săptămâna următoare merg să îmi iau catalogul din cancelarie și observ o figură nouă, un bărbat înalt, cu mustață grizonantă. Cineva mi-l prezintă: ,,Domnul este tatăl lui G, profesorul de geografie. A lipsit până acum pentru că a fost bolnav, de aceea l-a suplinit fiul său câteva zile.” Nu am putut să mă abțin și i-am spus ,,Vai, dar G a cerut flori să vi le aducă la mormânt!”. Vizibil încurcat, omul își scuză fiul ,,A, el e foarte glumeț!”. Nu mai știu cât a rămas în școală nici tatăl, cert este că nu a prins finalul anului. Uneori mă mai întreb dacă joacă aceleași roluri sau le-au mai schimbat…

Simona

Nu sunt doar niște copii!

De multe ori, adulții își tratează copiii ca pe ființe fragile, neajutorate, incapabile de a lua o decizie și de a fi responsabile. 

Nimic mai greșit! 

*Copilul de azi nu mai este cel de ieri!

Deși sunt complet distructive aceste obiceiuri, încă există părinți care: îi dau copilului să mănânce și la vârsta de 7-8 ani, îi leagă șireturile de la pantofi și la 14-15 ani, îi face patul și la 20 de ani… 

Nu, nu e vina copilului că s-a ajuns aici, ci a ta, dragă părinte!

Îți amintești când n-avea nici doi ani și îți spunea ,,Eu, veau eu!” și tu nu îi lăsai lingurița în mână de teama să nu îți murdărească bucătăria?

Îți amintești când se străduia să își înnoade singuri șireturile, dar tu nu aveai răbdare pentru că te grăbeai să ieși mai repede din casă?

Îți amintești când așeza doar un colț al pilotei pe pat, iar restul atârna pe jos și tu te enervai că nu era perfect?

*Copilul de azi vrea și poate mai mult decât cel de ieri!

Ieri te uitai la el când renunța repede și devenea frustrat că nu executa bine o literă, că scria în oglindă, că citea cu dificultate… Azi îți demonstrează că a evoluat, trebuie doar să îi remarci progresele. Mici, dar sigure!

*Copilul de azi are nevoie să fie nu doar auzit, ci ascultat!

Da, vii obosit de la serviciu. Încerci să te odihnești. Îți iei un pahar cu vin și te așezi pe canapea. Copilul vine și îți povestește ceva. ,,Mhm!” îi răspunzi tu. Stop! El are nevoie de mai mult de atât! Uită-te în ochii lui și ascultă-l! Privește-l și înțelege-l! 

*Copilul de azi poate și trebuie să fie consultat când se iau decizii în familie!

Un singur exemplu: intrarea la liceu.  Hei, copilul va urma cursurile acelui liceu, nu tu! Lasă copilul să decidă pentru el. Vrei să îl ghidezi? Bine, ascultă-i argumentele, prezintă-i părerea ta, dar nu ți-o impune! 

*Copilul de azi participă la discuțiile familiei și își susține punctul de vedere!

Vacanța în familie. De multe ori, copiii nici nu știu unde merg, dar să mai fie consultați? Dar poate vrea și el să viziteze Roma, să exploreze munții sau să stea doar la piscină, nu să facă numai ce vor părinții…

*Copilul de azi nu este piesă de decor!

În anumite împrejurări, mi-a fost dat să întâlnesc familii cu copii și nelipsita bonă filipineză. Mama și tata se simt bine, vorbesc, râd, glumesc. Bona aleargă după copil. Bona îl ia în brațe când cade și plânge. Bona îi dă să mănânce. 

Mama și tata, copilul are nevoie de voi! Nu e doar un obiect cu care să vă mândriți, dar pe care îl atingeți rar…

*Copilul de azi nu este unealtă în gospodărie!

Da, încă sunt familii unde copilul este supus la munci grele: merge la muncile câmpului, taie lemne, spală, calcă și își crește frații mai mari. Ați putea spune că nu e nimic în neregulă, însă devine deplasat când toate acestea sunt împotriva voinței lui. Da, e chiar recomandat să te ajute la treburi ușoare, dar acestea trebuie să fie stabilite de comun acord.

*Copilul de azi vrea și trebuie să fie independent!

Copilul capătă independență în funcție de cât de mult îi permite părintele. Dacă tu nu îi oferi ocazia de a merge singur la magazinul de la colțul blocului să cumpere o pâine, dacă nu îl încurajezi să își viziteze colegii și ești mereu umbra lui, copilul va deveni dependent de tine. Asta îți dorești pentru el?

*Copilul de azi așteaptă iubire necondiționată!

,,Dacă nu iei notă mare la testul ăsta, nu te mai iubesc!”. De ce trebuie să îi condiționezi iubirea de niște note care reflectă doar nivelul de cunoștințe pe care îl deține la un anumit moment?

Ia-l în brațe și spune-i că îl iubești, mai cu seamă când e supărat! El are nevoie să te știe acolo pentru el, nu pentru notele lui.

*Copilul de azi este oglinda familiei!

Da, copilul va reflecta mereu valorile, principiile și educația primite în familie. De la școală primește informații cu care poate construi un viitor academic, profesional, dar prea puțin vor contribui acestea la dezvoltarea lui personală. 

Familia este cea care își lasă amprenta vizibil asupra viitorului adult! De tine, dragă părinte, depinde dacă va fi un adult respectuos și respectabil, iubitor și iubit, înțelegător și înțeles…

Vă las aici și câteva lucrări de azi…așa gândesc elevii mei despre drepturile copiilor!  

Simona

Surpriza zilei… de ieri

Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”

Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉) 

Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳

De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚

Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏

……………………………………………………..

Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏) 

Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte! 

Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!

Simona

De ce părinții nu (mai) au încredere în școală…

Avem prieteni din diferite domenii de activitate, din medii sociale diferite. Prieteni cu educație aleasă, dar și prieteni cu un nivel de educație medie. Prietenii care locuiesc în urban, dar și prieteni din rural.

Cu mici excepții, majoritatea se declară nemulțumită de școală și de dascăli.

De unde vin nemulțumirile?

 1. Temele pentru acasă. Cei mai mulți nu le vor. Și de ce nu le vor? Pentru că, de cele mai multe ori, nu le văd relevanța. Le-ar plăcea ca aceste teme să îmbine util teoria cu practica, însă întâlnesc multe exerciții de memorare fără sens a unor informații ce se află la un click distanță. Copiii lor plâng și sunt frustrați că nu știu, nu pot și nu își mai doresc teme. Ar prefera să meargă cu bicicleta, să practice un sport, să construiască o machetă la istorie sau geografie sau să realizeze un proiect tematic la chimie sau fizică. Orice, dar nu memorare mecanică sau efectuarea de exerciții fără număr din culegeri scrise de autori celebri. Frustrarea atinge cote maxime când temele reușesc să le dea planurile de sfârșit de săptămână peste cap.

 2. Relația cu dascălii. Cei mai mulți părinți nu au, nu știu cum să aibă sau chiar nu vor să aibă o relație cu dascălii copiilor lor. De ce? Cei mai mulți se plâng că dascălii sunt aroganți și îi tratează cu superioritate. Cei care au încercat mai mult s-au lovit de un mare zid când au solicitat consultații/întâlniri individuale. Unii dascăli refuză aceste întâlniri motivând că un telefon este suficient, punctual pe un anumit subiect. De cele mai multe ori, se întâmplă când copilul a făcut ceva greșit. Niciun părinte nu își dorește o astfel de discuție, în care se pune pe tapet doar ce nu a făcut copilul bine. Un aspect sesizat chiar zilele trecute de un prieten a fost acesta: ,,La noi, educația se bazează doar pe evidențierea greșelilor”. Just!

 3. Prestanța dascălilor. Chiar dacă sună jignitor pentru aceștia, atitudinea, stilul și prestanța lor ca dascăli sunt extrem pe importante pentru părinți. Și cum să nu își pună părintele semne de întrebare când dascălul copilului se exprimă sau scrie greșit în limba maternă, de la ,,să aive” la ,,se merită”, de la ,,rebuse” la ,,cei drept…”, de la ,,să complecteze” la ,,copii nu învață”, de la ,,nu fă aia” la ,,te du acum”. Tu, în calitatea ta de dascăl, nu ai voie să faci astfel de greșeli, fie că predai matematică, geografie, istorie sau limba engleză.

 4. Școala online. Cei mai mulți părinți o urăsc. Și nu pentru că sunt nevoiți să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să îi lase singuri ori să îi supravegheze la lecții, ci pentru că NU SE FAC TOATE ORELE si se tem de repercusiuni. Da, cele mai multe ore nu se țin sau sunt susținute fie fără cameră (pentru că dascălii nu vor ,,expunere”), fie se trimit diferite scheme ale lecțiilor pentru a fi învățate și apoi li cere copiilor rezolvarea câtorva exerciții ce nu vor fi niciodată verificate. Încă sunt discuții aprinse pe forumurile profesorilor în care aceștia refuză să participe la școala online, ,,că nu e normal, că nu au fost instruiți, că nu știu cum, că nu au cu ce, că sunt înregistrați etc”. Însă știm cu toții că cine vrea, poate! 

 5. Programa prea încărcată. Acest punct se leagă de primul și nu îl mai dezvolt și eu pentru că a fost extrem de mult comentat de prea multă lume. Da, e nevoie de schimbarea programei. Însă, chiar și cu cea actuală, dacă ai imaginație și deschidere spre nou, poți adapta conținuturile în funcție de interesele copiilor; fără dictare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme, fără conspecte de pe manuale și memorare mecanică. Se poate, dar trebuie să vrei! 

Tu, cel care citești acest mesaj, ce mulțumiri sau nemulțumiri reale (nu ideale) ai în legătură cu școala?

P.S. Orice asociere cu sisteme de educație din alte țări este inutilă și fără nicio susținere în cultura și civilizația poporului nostru. 

Simona&Ioana

Diminutivele…

Nu-i așa că e drăguț când încep copiii să vorbească și stâlcesc cuvintele? Ca părinte, simți cum îți tresaltă inima de bucurie la primul ,,mama” sau ,,tata”, iar când încearcă să pronunțe cuvinte mai grele și i se încurcă limba în gură copilului, tu ești nu numai încântat de eforturile pe care le face, dar și amuzat din cauza pronunției deficitare. Și ce faci? Continui să râzi sau încerci să corectezi pronunția?

În interacțiunile noastre cu părinți cu copii mai mici sau mai mari, am întâlnit ambele tipuri de părinți: părinții care nu se puteau abține să nu le spună copiilor de 6 ani ,,Țe vlea puiul meu să pape? Vlea piureuț cu cărniță sau ciorbiță cu smântânică?” și părinții care rosteau în mod repetat un cuvânt până când copilul reușea să îl pronunțe corect.

Ca dascăl, am întâlnit părinți care se adresau copiilor de zece ani cum o făceau când aceștia erau bebeluși ,,Țe fațe iubita mea? Ți-a fost dol de mami/tati?”. Nimic mai dureros pentru tine, care te chinui la școală să îl faci pe copil să rostească și mai apoi să scrie corect cuvinte precum ,,pâine, farfurie, lapte etc”…

Mulți copii vin în școală cu vocabularul extrem de limitat și sunt contrariați când le ceri un lucru pe care ,,nu l-ai alintat”. Într-o zi, exasperată fiind de atâtea diminutive auzite în jur (caiețel, ghiozdănel, cărticica…), am făcut un exercițiu cu elevii mei și, timp de o oră, am vorbit cu ei doar folosind diminutivele. La finalul lecției, o fetiță mi-a cerut imperativ ,,Simo, gata, e foarte obositor să auzim doar cuvinte alintate! Parcă am fi bebeluși!”. 

Da, dragi părinți, aflați că nu le plac copiilor diminutivele, mai cu seamă când le folosiți excesiv!

Și, haideți să fim serioși, cum vi se pare un bărbat care spune ,,Câți bănuți trebuie să vă dau?” sau o femeie care spune ,,Aș dori și eu o rochiță!”

Ce putem face?

Să trecem peste partea amuzantă și să ne concentrăm pe folosirea cât mai corectă a cuvintelor limbii române. Dacă-l auzi pe copil rostind cu dificultate un cuvânt, te așezi la nivelul lui și îi arăți cum deschizi gura, cum ții limba și cum pronunți un cuvânt pentru ca el să vadă și apoi să imite gesturile tale. 

Vă asigur că este un exercițiu care funcționează foarte bine și care îl motivează pe copil să învețe și mai multe cuvinte. De asemenea, imaginile sunt esențiale în etapa de însușire a vocabularului. Prezintă-i copilului, încă de când a reușit să stea în șezut, imagini cu animale, fructe, legume sau culori și pronunță clar, tare și pe silabe fiecare cuvânt. Chiar dacă ai impresia că vorbești singur/ă, copilul înmagazinează tot, iar când va începe să vorbească o va face fără prea mari dificultăți. Dacă ai o imagine cu o vacă, pronunță clar cuvântul ,,vacă” și nu ,,văcuță”. Foarte mult ajută și onomatopeele. Copiii sunt amuzați de sunetele emise de mama sau tata și astfel rețin imaginea, dar și denumirea obiectului redat. E atât de simplu! 

Renunțați la diminutive, vă rugăm frumos! Lăsați copiii să crească și să folosească vocabularul potrivit vârstei lor!  

Simona

De ce nu (mai) respectă copiii regulile?

Întrebare ce se află des pe buzele unor adulți…

Când mezina a intrat la școală, m-am trezit că sunt introdusă în alte două grupuri de părinți (în afara celor de la școala mea, fiica cea mare etc): unul cu doamna învățătoare, altul doar cu părinții. Cât credeți că am supraviețuit? Eu, care am toată răbdarea din lume (cine mă cunoaște, știe că pot sta o zi întreagă înșirând mărgele pe o ață, atât de răbdătoare sunt…uneori😉), nu am rezistat decât până la finalul clasei pregătitoare (nu clasa 0, atenție!).

Degeaba le-a cerut doamna, prea politicos, de altfel, să se păstreze grupul doar pentru informări, degeaba am întărit și eu această cerință la o oarecare distanță. Trimitea doamna învățătoare un mesaj, urma șirul de ,,Mulțumesc!”, ,,Mulțumim!”, ,,Mulțumim!”, ,, Cea mai bună doamnă!” și tot așa, până răspundea și penultimul părinte din clasă, eu fiind cea care se abținea.

Bine, bine! Dar până când să te abții? De Crăciun s-a umplut telefonul de brazi, cadouri și artificii virtuale! Punctul culminant a fost atins după vacanța de Paște, când o mămică a scris pe grup că fiul ei nu își găsește un caiet și ne ruga pe noi să verificăm dacă nu cumva a fost luat, din greșeală, de un alt copil. Ei, și începe tirul de replici, care mai de care mai ,,amuzante”: ,,Poate l-a păpat cățelul!”, ,,Să nu fie printre alte cărți, noi așa am pățit!”, ,,Poate i-a căzut în curtea școlii.” Ce să mai, toți aveau câte o soluție sau explicație…

Toleranța mea atinsese nivelul cel mai de jos, așa că am vorbit cu o mămică, cu care aveam o relație bună, să mă informeze și pe mine când se discută ceva important și AM PĂRĂSIT GRUPURILE. A rămas, în schimb, numărul vechi al soțului, număr de telefon ce a fost preluat de mezină mai târziu. Și iată cum s-a trezit fiica mea în grupul de Whats’App al clasei, cel oficial. Am modificat setările, astfel încât să nu fie deranjat copilul, și îmi mai aruncam câte o privire doar când mă anunța cineva de la școală că ,,se discută ceva important pe grup”.

Acum, mezina este clasa a V-a. La rugămintea mea, a dezactivat setările făcute de noi în urmă cu mulți ani, în ideea în care ,,au crescut părinții”, copiii sunt mari și discuțiile sunt serioase și la obiect. Săptămâna trecută mă sună, aproape cu disperare, că ea ,,nu mai poate cu părinții ăștia, sunt mai rău decât copiii!!!”. O rog să părăsească grupul, îi scriu mesaj părintelui administrator și, iată-mă iar în ambele grupuri! Mare greșeală, vă spun! 

De câteva zile se tot discută dacă să vină toți copiii la școală fizic sau nu. Au pus atâta presiune pe dirigintă că aceasta a cedat și a anunțat că ,,pot veni toți acum, că sunt pupitre individuale”, deși decizia inițială a școlii a fost să se învețe în sistem hibrid, alternând grupele la două săptămâni.

Evident că cei care își doresc să se respecte planul inițial sunt minoritari, cei mai mulți negociază cu doamna dirigintă sau încearcă, jignind pe ceilalți, să își impună punctul de vedere: că ,,e o prostie virusul”, că ,,Fiți serioși! Ați văzut vreun copil mort de covid?”, ,,Parcă a luat-o lumea razna cu virusul ăsta!”, ,,Ce mi-e cu 16 copii în clasă, ce mi-e cu 32?”…

Domn’le, nu știam că suntem așa un popor de negociatori! Serios, acum totul se negociază: legi, reguli, ordonanțe…TOT!

Las aici mesajul lansat și pe grup:

,,Înțeleg că sunt părinți care își doresc să trimită copiii la școală din diferite motive, însă ce se întâmplă cu cei care vor să își știe copiii în siguranță? Nu pot să înțeleg de ce se pune o astfel de presiune asupra dascălilor să caute soluții pentru a veni toată lumea la școală, atâta vreme cât există o recomandare pentru împărțirea colectivului, mult prea mare, în două grupe egale. Ne dorim copii care să respecte regulile, însă noi, adulții, suntem primii care le încălcăm. Noi ne dorim ca fiica noastră să fie în siguranță la școală. Cum se va întâmpla asta, dacă vin toți cei 32 de elevi în același timp? Cum vă puteți imagina că vor sta la distanță unii de ceilalți? Nu vreau să îmi imaginez cum va fi la toaletă sau pe hol în pauze…”

Vă întreb și pe voi, e normal ce facem noi, părinții? E normal să intervenim atât în deciziile școlii? E normal ca noi să credem despre ceilalți că sunt ,,spălați pe creier” pentru că au grijă de sănătatea copiilor lor și de a celor din jur?

Țineți-mi pumnii, urmează ședința cu părinții!🤨

Simona

Unde se situează copilul meu?

Deși am mai vorbit despre asta, simt nevoia să revin și acum, la o săptămână de la începerea noului an școlar, tocmai pentru că acum mi se pare că s-a acutizat fenomenul…

Niciodată nu mi-au plăcut comparațiile! Poate pentru că am trăit cu ele: ,,Cutare ce notă a luat? Dar X a mers la olimpiadă! Fata lui Y a luat premiul I!”.

Pentru oamenii crescuți și educați în vremea comunismului poate era ,,normal” să își compare copiii cu ai altora, mai cu seamă pentru că sistemul își dorea uniformizarea…

Dar acum? Acum de ce mai sunt părinți care își compară copiii cu copiii prietenilor sau cu colegii de clasă? Să fie reminiscențele trecutului sau pur și simplu orgolii?

De multe ori, în cadrul întâlnirilor cu părinții, am auzit întrebarea aceasta: ,,Unde se situează copilul meu prin comparație cu ceilalți?”. Nu vă pot descrie senzațiile care mă trec la auzul acestor vorbe, de la furie, frustrare și până la milă față de copilul acelor părinți și chiar față de ei. Trebuie să fie greu să faci tot timpul comparații!

Cu ce te încălzește pe tine, ca părinte, să cunoști rezultatele academice ale celorlalți copii? Dormi mai bine dacă știi că al tău copil este singurul copil cu cel mai mare punctaj obținut la un concurs? Simți nevoia să te justifici tu pentru un rezultat mai slab al copilului intr-un anumit domeniu?

Cum e #maibine să se răspundă la aceasta întrebare? Simplu, copilul e unic si trebuie comparat cu el însuși si cu eforturile pe care le depune pentru a obține anumite rezultate. Părinții ar fi indicat să urmărească doar evoluția și progresul copilului personal și să caute să afle cum îl pot ajuta în domeniul în care nu performează și că nimeni nu este ,,cel mai bun” în toate domeniile.

Există părinți care parcă au o revelație la auzul acestor vorbe, dar și părinți care nu aud și o țin pe a lor: ,,Vreau să știu dacă e printre primii sau printre ultimii, ca să știu dacă trebuie să fac eu ceva!”.

Da, poți face ceva: să îți îmbrățișezi copilul mai des, să îi spui că îl iubești indiferent de rezultatele pe care le obține la școală, să îl ții aproape și să îi oferi suport atunci când are nevoie fără să îi reproșezi neajunsurile, să îi validezi sincer meritele și să nu îl mai compari cu alții!! Nici ceilalți copii nu sunt ca al tău: bun la științe, artă culinară, desen, șah, muzică sau la limbi străine.

E dureros să auzi din gura unui copil: ,,Sunt un prost! Nu sunt bun de nimic! Plâng pentru că nu am luat 100 de puncte și mă ceartă părinții! Trebuie să iau cel mai mare punctaj și să fiu cel mai bun, ca tata! Dacă iau o notă proastă, tata/mama o să fie foarte dezamăgit/ă!”

E greu să îl convingi tu, ca dascăl, că nu e nimic în neregulă cu el dacă întâmpină dificultăți într-un anumit domeniu, dacă acasă i se comunică altceva. Că a greși e omenește și că orice eșec poate fi primul pas spre obținerea unui mare succes.

Înainte de a spune că e vina sistemului de educație pentru că încă promovează concurența, dragi părinți, acordați-vă câteva minute de gândire: cine susține și încurajează concurența și comparațiile între copii?

Unii dascăli cedează presiunii  părinților pentru că altfel sunt blamați, comparați și ei cu alți colegi de breaslă cu ,,merite deosebite și culegeri nenumărate lucrate cu elevii”. Dar, vă spun, cei mai mulți și-ar dori să fie lăsați să se bucure alături de elevii lor de învățare, să caute împreună cu aceștia răspunsurile la dileme, întrebări și curiozități. Mulți dascăli își doresc parteneriate solide cu părinții, parteneriate în care punctul de interes comun să fie BINELE copilului!

Să căutăm așadar să ne apropiem mai mult, să construim o relație dascăl-părinte bazată pe comunicare sinceră, pe încredere reciprocă și pe ideea că fiecare vrea doar ce e #maibine pentru copii!

Simona

Hărțuirea…

Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.

Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.

Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.

Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.

În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.

În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.

Lacrimi. Neputință. Furie.

Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.

Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.

La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.

Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…

Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne

facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?

Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.

Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…

Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.

Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.

Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.

Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.

Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.

Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.

Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?

Simona

Invidia…

Știi genul acela de om care, atunci când el sau copilul lui are un eșec, dă vina pe ceilalți? Ba e vina profesorului care l-a pregătit și care s-a dovedit că nu a știut să îl învețe cum trebuie pe copil. Ba e vina profesorului evaluator care este nedrept sau extrem de exigent. Ba a fost prea cald. Ba prea frig și tot așa… Toți ceilalți sunt vinovați, el sau copilul lui, nu!

Dar genul acela de om care, atunci când alții au succes, atribuie succesul conjuncturii? Ba a avut noroc de subiecte ușoare la examen. Ba a avut ziua norocoasă. Ba au fost ceilalți indulgenți. Ba că sunt condițiile sociale cele care au determinat ca factorii decizionali să aibă o altă privire de ansamblu asupra unei evaluări… ș.a

Oricum ai privi lucrurile, este vorba despre neasumare, frustrare, invidie sau, pur și simplu, răutate.

Dragi părinți, acum e șansa voastră să schimbați lumea! Oferiți-le copiilor exemple de bună purtare, învățați-i să se bucure de succesul colegului de bancă, al prietenului sau vecinului și nu îl mai întrebați: ,,Gigel ce notă a luat? El cum a putut? A, copilul X a intrat la liceul ăla pentru că părinții sunt influenți, dar el nu e chiar așa deștept.” ș.a

Puterea e în mâinile voastre! Lucrați la stima de sine a copilului și nu îl comparați cu alții pentru a nu-i alimenta sentimentul de invidie. Invidia e bună doar dacă îl motivează să obținută un succes pe care l-a admirat la cineva. Altfel, e nocivă. E aducătoare de boală. E monstruozitate.

Copilul, odată ajuns adult, va fi genul acela de om care evită să între în contact cu colegul care a înregistrat un succes în viața lui profesională sau familială. Va fi adultul acela care nu va saluta și va evita privirea omului care a muncit pentru a obține niște rezultate. Nu se va gândi cât efort a depus pentru a ajunge la acest succes, câte nopți nedormite a avut, la cât de multe plăceri a renunțat pentru a ajunge acolo unde se află la momentul în care e invidiat. Va fi genul de coleg pe care nimeni nu și-l va dori, genul de om cu energie joasă, genul de om care nu va ști să lucreze într-o echipă pentru că se va gândi că nu are nimic de câștigat etc.

Haideți să construim o lume #maibună fiind mai buni unii cu ceilalți!

Simona