Îmi place la nebunie să ,,le arunc elevilor mei câte o provocare”, din când în când.
Zilele trecute, după ce am discutat despre textul în versuri, le-am dat ,,temă bonus”. Am numit-o așa pentru a nu simți cumva vreo presiune a obligativității îndeplinirii acestei sarcini. Pentru fiecare poezie, mai scurtă sau mai lungă, cu rimă sau fără, au primit cinci +, adică un FB.
Am înțeles, de-a lungul anilor, că fiecare copil are preocupările lui, că unii copii încă nu se simt confortabil să scrie liber, că au emoții și devin stângaci atunci când sunt nevoiți să aștearnă câteva rânduri pe hârtie. Am înțeles și am acceptat că unii copii au alte abilitați, dar, chiar și așa, dacă tu, ca dascăl, nu le desființezi imediat textul, pe motiv că nu respectă toate criteriile, acei copii prind curaj să scrie…
Așa se face că am primit poezii de la câțiva elevi, dar ce poezii!
Eu știu că am copii talentați în clasă. Știu și ei asta, dar vreau să aflați și voi. Vă las doar două poezii azi… 😉
Furnicimea
de Beatrice Laufer
Cu ochișorii ca mărgica
Trecea grăbită ieri furnica.
Ducea în spate-un bob de mei
La mușuroiul de sub tei.
Acolo nimeni nu stătea,
Iar furnicimea robotea,
De dimineața până seara
Muncea cu drag toată suflarea.
Stânga, dreapta, sus și jos
Toată lumea-i de folos,
Ca să pună în cămară
Tot ce-au strâns din greu în vară.
Iar când frigul va veni
Fericite vor mai fi,
Că toată vara au lucrat
Și niciun minut n-au stat.
Bufnița
de Maria Niculae
Aseară, pe înserat,
Bufnița s-a arătat.
A-nceput să buhăie,
Lumea ca s-o sperie.
Ce mai zarvă! Ce scandal,
În seara de carnaval!
Șoriceii se-alergau, se jucau și chițăiau,
Bufnița n-o auzeau!
Bufnițoaica bosumflată,
A mai buhăit o dată.
Șoriceii cei hazlii
Se ascund peste câmpii.
Iepurașii cei fricoși
Se uitau cam curioși
Și cu multă înțelepciune
Se ascundeau în vizuine.
Vulpea brună și șireată
Dintr-odată se arată
Și poate, din întâmplare,
Se alege cu-o gustare.
După deal, un liliac
Foarte tare a țipat.
Bufnița l-a auzit
Și, din nou, s-a zgribulit.
S-a gândit, s-a răzgândit…
Să atace la-ntâmplare
Sau să mai aștepte oare?
Vulpea a încremenit,
Liliacul s-a oprit,
Iepurașii s-au pitit,
Șoriceii au fugit.
Ce să mai mănânce oare?
Să meargă ea la culcare
Nemâncată, supărată;
Poate-o șansă mai apare
De o nouă vânătoare!
Așadar, dragi dascăli, cum ar fi dacă uneori ați mai trece peste exercițiile anoste din manual și v-ați mai surprinde elevii cu câte o provocare de genul: hai să fim poeți azi! Acolo, două-trei versuri dacă reușesc să scrie, apreciați-le copiilor efortul și încurajați-i să scrie în continuare. Nu se știe ce viitori poeți sau scriitori aveți în clasă, încă neșlefuiți!😉
Iar voi, dragi părinți, puteți juca acest joc în mașină sau la cină, la cumpărături sau în parc…
-Ia să vedem, ce rimează cu supă? -Cupă!
-Dar cu școală?
-Coală!
S-a plictisit de acest joc? Foarte bine, treceți la nivelul următor: compuneți primele versuri împreună, voi un vers, copilul altul.
Nu-i așa că e drăguț când încep copiii să vorbească și stâlcesc cuvintele? Ca părinte, simți cum îți tresaltă inima de bucurie la primul ,,mama” sau ,,tata”, iar când încearcă să pronunțe cuvinte mai grele și i se încurcă limba în gură copilului, tu ești nu numai încântat de eforturile pe care le face, dar și amuzat din cauza pronunției deficitare. Și ce faci? Continui să râzi sau încerci să corectezi pronunția?
În interacțiunile noastre cu părinți cu copii mai mici sau mai mari, am întâlnit ambele tipuri de părinți: părinții care nu se puteau abține să nu le spună copiilor de 6 ani ,,Țe vlea puiul meu să pape? Vlea piureuț cu cărniță sau ciorbiță cu smântânică?” și părinții care rosteau în mod repetat un cuvânt până când copilul reușea să îl pronunțe corect.
Ca dascăl, am întâlnit părinți care se adresau copiilor de zece ani cum o făceau când aceștia erau bebeluși ,,Țe fațe iubita mea? Ți-a fost dol de mami/tati?”. Nimic mai dureros pentru tine, care te chinui la școală să îl faci pe copil să rostească și mai apoi să scrie corect cuvinte precum ,,pâine, farfurie, lapte etc”…
Mulți copii vin în școală cu vocabularul extrem de limitat și sunt contrariați când le ceri un lucru pe care ,,nu l-ai alintat”. Într-o zi, exasperată fiind de atâtea diminutive auzite în jur (caiețel, ghiozdănel, cărticica…), am făcut un exercițiu cu elevii mei și, timp de o oră, am vorbit cu ei doar folosind diminutivele. La finalul lecției, o fetiță mi-a cerut imperativ ,,Simo, gata, e foarte obositor să auzim doar cuvinte alintate! Parcă am fi bebeluși!”.
Da, dragi părinți, aflați că nu le plac copiilor diminutivele, mai cu seamă când le folosiți excesiv!
Și, haideți să fim serioși, cum vi se pare un bărbat care spune ,,Câți bănuți trebuie să vă dau?” sau o femeie care spune ,,Aș dori și eu o rochiță!”
Ce putem face?
Să trecem peste partea amuzantă și să ne concentrăm pe folosirea cât mai corectă a cuvintelor limbii române. Dacă-l auzi pe copil rostind cu dificultate un cuvânt, te așezi la nivelul lui și îi arăți cum deschizi gura, cum ții limba și cum pronunți un cuvânt pentru ca el să vadă și apoi să imite gesturile tale.
Vă asigur că este un exercițiu care funcționează foarte bine și care îl motivează pe copil să învețe și mai multe cuvinte. De asemenea, imaginile sunt esențiale în etapa de însușire a vocabularului. Prezintă-i copilului, încă de când a reușit să stea în șezut, imagini cu animale, fructe, legume sau culori și pronunță clar, tare și pe silabe fiecare cuvânt. Chiar dacă ai impresia că vorbești singur/ă, copilul înmagazinează tot, iar când va începe să vorbească o va face fără prea mari dificultăți. Dacă ai o imagine cu o vacă, pronunță clar cuvântul ,,vacă” și nu ,,văcuță”. Foarte mult ajută și onomatopeele. Copiii sunt amuzați de sunetele emise de mama sau tata și astfel rețin imaginea, dar și denumirea obiectului redat. E atât de simplu!
Renunțați la diminutive, vă rugăm frumos! Lăsați copiii să crească și să folosească vocabularul potrivit vârstei lor!
Nu am fost niciodată o persoană pretențioasă când a venit vorba despre mâncare. Mama a gătit dintotdeauna foarte bine, dar, spre exasperarea ei, parcă cea mai bună mâncare era tot cea din vecini. Tușa Leana făcea cele mai bune scovergi, tanti Lica cea mai bună fasole, iar tanti Leana cel mai bun bulz mâncat vreodată, ea îl numea ,,ou de mămăligă cu brânză”…
Eram mulți copii pe uliță, strigam, ne jucam și alergam toată ziua în praf sau prin toate curțile oamenilor. Vorba aceea, energie multă aveam, foamea nici nu o simțeam! Dacă nu ne strigau bunicile să venim la masă, noi nu plângeam că vrem mâncare.
Culegeam dudele dintre găinațul păsărilor, prunele sau corcodușele ne țineau de sete. Nu se punea în discuție să le spălăm înainte de a le consuma și, cu toate acestea, nu știu să fi făcut vreodată enterocolită sau toxiinfecție alimentară.
Primul șoc din sfera alimentației l-am avut în clasa a VIII-a. Mergeam la pregătire pentru examenul de absolvire, iar profesoara mea de matematică avea o fetiță de un an: dolofană, frumușică și mereu morocănoasă. Printre exerciții și probleme de geometrie, profesoara mai întindea un cearșaf pe culme, mai pregătea prânzul sau cina pentru cea mică. Într-una din zile, mă anunță că este foarte supărată că fiica ei refuză să mănânce și că mă roagă pe mine, ca o ultimă speranță, să încerc să o hrănesc. Cu mâna tremurândă am prins castronul și am privit-o lung cum a ieșit din casă. Vai, două zile nu am mai mâncat nici eu! Amestecul maroniu mi-a întors stomacul pe dos. Totuși, am încercat să păcălesc fetița să guste măcar o linguriță, dar la cât de tare se strâmba și se încovoia în scaun, mi-am spus că nu are sens să mai insist. Am aruncat mâncarea în toaletă și am tras apa, iar profesoarei i-am spus că a mâncat tot. Cu ochii mari și vizibil impresionată de reușita mea, mi-a cerut să mutăm ședințele în preajma prânzului și să hrănesc doar eu copilul. Ooo, nuuu! Palidă și cu voma în gât, am întrebat ce conținea amestecul maroniu. Ou fiert, brânză dulce, babană și ciocolată! Ce? Cine ar da așa ceva unui copil? Am tras adânc aer în piept, m-am scuzat că nu am autobuz să ajung la ora prânzului și mi-am făcut prima promisiune: că eu nu-mi voi îndopa copiii cu amestecuri grețoase…
Al doilea șoc l-am avut când am lucrat ca educatoare. În grupa mea era un băiețel de vreo 5 ani care refuza să mănânce. Deși, la vremea respectivă nu eram mamă, aveam experiență în creșterea copiilor, (doar avusesem grijă de sora mea…), așa că am oprit-o pe mamă să îi comunic cele constatate. Mărturisirea ei m-a lăsat fără cuvinte: copilul nu știa să mestece pentru că toate alimentele îi erau pasate…atunci am aflat și de existența blender-ului! Sărmanul copil, îi surprindeam privirea pofticioasă, dar nu știam că de fapt el nu știa cum să mănânce. Cine îi strivea apoi, cu furculița, mâncarea? Eu, bineînțeles! Mă durea sufletul să îl văd nemâncat atâta vreme, dar am căzut totuși la o învoială cu mama: să încerce, treptat, să îi introducă alimentele sub formă solidă, dar cu siguranță a eșuat, copilul slăbea văzând cu ochii, apoi nu a mai venit la grădiniță… Mi-am făcut atunci a doua promisiune: că nu voi folosi blender pentru pasarea alimentelor când voi avea copii.
Au urmat apoi nenumărate experiențe cu mame grijulii pe care le vedeam alergând cu castronul după copii poate-poate reușesc să îi determine să înghită ceva; părinți care tremurau la ora mesei; tată care imita diverse personaje pentru a-l determina pe copil să deschidă gura, astfel încât mama să-i vâre lingurița în gură; copil hrănit în fața tabletei sau a telefonului; părinți vegani ce își obligau copiii să mănânce doar verdețuri și făcând afirmații nepotrivite despre cei ce ,,mănâncă animale moarte”; părinți care cred că dacă au copilul pufos, acesta este și sănătos etc.
Am văzut copii care strângeau bani să își cumpere bomboane pe ascuns, copii care în tabere ar fi mâncat, dimineața, la prânz, seara și între mese, doar chipsuri și ar fi băut numai sucuri energizante, copii care și-au cumpărat ca ,,amintire” înghețata la care au visat tot anul școlar, copii care își mituiau colegii, ascuns de ochii adulților, să le vândă un hamburger de la Mc…
De fiecare dată când asistam la astfel de scene, îmi mai făceam câte o promisiune și m-am ținut de ele!
Cred cu tărie că obsesiile părinților nu fac decât să adâncească frustrarea, nemulțumirea, dezgustul copilului pentru un aliment băgat pe gât cu forța sau, dimpotrivă, să stârnească și mai mult curiozitatea lui pentru alimentele interzise cu desăvârșire.
De ce i-aș da copilului amestecuri de alimente pe care eu nu le-aș putea înghiți vreodată?
De ce i-aș interzice eu copilului meu să mănânce înghețată, când eu abia așteptam să se deschidă cofetăria?
De ce i-aș interzice copilului meu să guste, din când în când, un hamburger de la Mc Donalds’, dacă și pe mine mă atrage uneori mirosul?
Nu zic să nu te preocupe alimentația sănătoasă, dar nu transforma dorința ta pentru un stil de viață sănătos intr-o obsesie ce va avea consecințe neplăcute pentru copil. Nu spun să treci zilnic pragul restaurantelor de tip fast food, dar lasă copilul la petrecerea aia organizată de colegul lui la Mc. Nu te îndemn să ai un congelator plin de înghețată, dar oferă-i copilului plăcerea de a savura un cornet din când în când.
De ce să duci lucrurile la extrem, când e mai ușor să le ții în echilibru?
Pune în balanță excepțiile acestea alături de ortoexie, anorexie, bulimie sau obezitate, diabet. Spre ce se înclină talerul?
Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.
Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.
Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.
Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.
În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.
În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.
Lacrimi. Neputință. Furie.
Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.
Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.
La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.
Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…
Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne
facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?
Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.
Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…
Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.
Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.
Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.
Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.
Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.
Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.
Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?
Știți zilele acelea care încep cu o insomnie și continuă cu nenumărate întâlniri online, telefoane, creat materiale pentru lecții, verificare teste? Ești prinsă ca-ntr-un vortex și te învârți în același timp cu el. O astfel de zi e aceasta…🙋🏻♀️
La ora 4 dimineața nu ai somn, dar te încăpățânezi să ții ochii închiși poate se îndură Moș Ene și te vizitează totuși. În zadar! Probabil că el doarme dus și nu te aude!
Te răsucești de câteva ori de pe o parte pe cealaltă și până la urmă cedezi. Ca o stafie umblătoare și rătăcită-n Univers, îți cauți alinarea într-o cană de ceai și un documentar pe BBC. 👻Hai, nu mai spera că vine somnul, că nu ai nicio șansă! Ți-a dovedit-o săptămâna trecută când tot pe la ora 4 rezolvai teste online. 🤦🏻♀️
Documentarul se sfârșește și odată cu el și noaptea. Mai scrii câteva gânduri. Unele se leagă, altele nu.
Îți notezi în agendă obiectivele pe termen scurt, dar și unul pe termen lung. Spui o mantră, meditezi câteva minute și transmiți gândul în Univers. Să fie primit!🙏
Cafeaua e aburindă. Deși e decofeinizată, mirosul ei te trezește din visare. E timpul să treci la treabă!☕️💻
Intri în prima conferință cu un părinte vesel, simpatic și cu poftă de vorbă. Te dor obrajii de la cât ai zâmbit! Vai, ce bine îți prind astfel de momente! 🤣
Rămâi cu colega ta în conferință pentru a discuta despre elevi, situații, lecții. Convocați o întâlnire managerul școlii și directorul pentru o urgență… 😰
Între timp, ai nenumărate mesaje pe WhatsApp, Messenger, e-mailuri și inevitabil te încurci în răspunsuri. 🤭Cunoașteți? În general sunt bine cu organizarea, dar azi am încurcat unele borcane. Noroc că lumea mă iubește și îmi acceptă și astfel de zile…sau așa îmi place să cred!🤦🏻♀️
Te uiți la ceas! Când s-a făcut ora prânzului? Și noi ce mai mâncăm? (laitmotivul perioadei…) Din nou te declari o norocoasă că ai tăi nu sunt pretențioși și se mulțumesc cu orice. Învârti în cratiță cu aceeași viteza cu care se învârte capul tău. Îți spui că meriți o pauză până la ora 14:15 când începi lecția, dar simți că te-a lovit inspirația și începi să scrii…asta!✍🏻☝🏻 Voi sunteți #maibine? Hai, s-avem o zi cu soare, calm și răbdare!🌝
Îl recunoști imediat după maniera în care se ascunde în spatele mamei când te cunoaște pentru prima dată.
După îmbujorarea care-l cuprinde când i te adresezi.
După lacrimile care îi joacă în privire când îl soliciți să îți ofere un răspuns sau să desfășoare o activitate nouă.
După neîncrederea pe care o are când e nevoit să demonstreze niște abilitați pe care le are, dar despre care nu vorbește pentru că nu le recunoaște sau consideră că nu sunt suficient de relevante, de importante și de apreciat.
În fine, ce vreau să zic este că tu, ca părinte ai un rol important în încurajarea copilului, fără de care nu se va vedea bun, suficient și nu va progresa. Tot tu, ești primul care ar trebui să îi descoperi talentele și să îl ajuți să și le dezvolte.
Pictează toată ziua? Dezvoltă-i talentul și înscrie-l la cursuri care să îl ajute să deprindă toate tehnicile pentru a-și desăvârși lucrările.
Îi place să cânte, cumpără-i instrumentul acela muzical după care plânge de ceva vreme sau caută-i un profesor bun de canto, dacă face vocalize de dimineața până seara.
Își inventează tot felul de scenete și de roluri pe care le interpretează cu seriozitate? Du-l la teatru!
Lasă expresiile de genul ,,Arta nu vă pune mâncarea pe masă!” sau ,,De muzică se ocupă doar lăutarii!” sau ,,Actorii mor de foame!”. Încurajează-ți copilul să își urmeze talentele și visurile, chiar dacă nu se mulează pe dorințele tale. Copilul trebuie să își urmeze calea lui, nu să te validezi tu prin rezultatele lui. Nu îl obliga pe copil să fie avocatul care nu ai ajuns tu! Nu va fi niciodată doctorul pe care îl dorești tu, dacă el visează să picteze sau să danseze pe o scenă!
Și, mai presus de toate, renunță la ideea că, pentru a avea succes în viață, trebuie să știe foarte bine matematica, să citească toată ziua și să fie premiantul clasei.
Iar tu, dascăl dedicat, după ce ai observat la ce e talentat fiecare copil din clasa ta, #maibine discută cu fiecare părinte. Spune-i ce copil minunat are! Arată-i cât este de important să îl susțină, să îl încurajeze și să îl lase să-și urmeze visul! Asta îi va asigura copilului împlinirea și succesul, cu siguranță!
…………………………………………………
Îmi amintesc prima săptămână din clasa pregătitoare. Un băiețel brunet, cu ochii negri și lacrimile șiroind, nu voia cu niciun chip să intre in clasă. Cu greu am reușit, eu și colega mea, să îl liniștim. Plângea, se zbătea, ne lovea cu pumnii și picioarele și abia aștepta să se deschidă o ușă pentru ca el să poată fugi spre poartă, în căutarea familiei. Încet-încet, s-a convins că suntem drăguțe, că e în siguranță cu noi, că ne e drag și că nimic rău nu i se va întâmpla la școală.
Încurajările noastre, aprecierile sincere și discuțiile cu părinții au contribuit (credem noi) la creșterea stimei de sine și a încrederii în abilitățile pe care le are, atât la desen, cât și la scriere creativă. În perioada aceasta de școală online, parcă a prins și mai mult curaj și dorință de a arăta ce poate, iar rezultatele nu au întârziat să apară, premii și concursuri câștigate, o poveste publicată într-o carte și e doar începutul…
David este un caz fericit, pentru că părinții doresc ca el să își urmeze visurile, dar câți părinți sunt ca ai lui? Câți părinți își văd copiii și îi aud? Câți ascultă sfaturile dascălilor? Câți trec peste orgolii și merg la școală pentru a se consulta cu profesorii?
Vă las mai jos o mostră a lucrărilor lui. Eu sunt tare mândră de cum a evoluat până în prezent! Sunt convinsă că va ajunge un nume cunoscut în lumea artelor și nu numai!
Dragi părinți și dascăli, copilul timid înflorește cu încurajări multe, susținute și autentice!
Simona
Lucrările lui David le puteți admira și pe pagina lui de Instagram:
Când am debutat în cariera de dascăl, am simțit că trebuia să dovedesc celorlalți că mă pot ridica la înălțimea statului nou câștigat.
Așa se face că, atunci când aveam pornirea de a mă juca cu elevii mei în pauze, striga adultul care lua naștere în mine să mă opresc că sunt ridicolă. Nu știu de unde mi-a venit ideea asta… poate de la privirile cu subînțeles ale colegilor mai în vârstă, poate de la directorul care îmi spunea destul de des: ,,Fii serioasă, domnișoară!”, poate de la părinții mei care mă vedeau cu alți ochi acum și care se întrebau ce e cu mine când veneam obosită de la școală, supărată că mulți mă tratau ca pe o novice și nu îmi luau în seamă ideile… Îmi amintesc că într-o dimineață nu am vrut să mă trezesc pentru a merge la serviciu, nu îmi mai doream să dau ochii cu directorul sau cu părintele care m-a acuzat că ,,Mi s-a ridicat nivelul politic…”-nu am înțeles ce voia să spună cu asta-, pentru că i-am mutat copilul de lângă cel mai bun prieten. Atunci a venit tata la mine și mi-a spus că nu îmi mai permit să mă comport copilărește, să devin responsabilă și serioasă… Și am devenit.
Mult timp s-a dat în mine o luptă interioară: să îi dau voie copilului să se joace sau să las adultul să acționeze? Să dau în mintea copiilor sau să le arăt cine deține autoritatea?
După doi ani de învățământ primar, am ajuns să predau la grădiniță. Ei, aici trebuia să fiu copil, altfel nu aveam niciun succes la prichindei! Greu mi-a fost în primele săptămâni, dar apoi totul a decurs natural.
Acum, chiar dacă surprind uneori priviri înțepătoare, dacă simt și am chef de joacă, mă joc! Mă joc cu copiii personali, mă joc cu copiii mei de la școală, mă joc cu pisica…Mă dau în leagăn sau cu tiroliana, țopăi în trambulină sau…pe balotul de paie și apoi îmi testez articulațiile sărind de la înălțime! Și da, domn’le, acum chiar nu îmi mai pasă de ce cred ceilalți!
Cum ar fi lumea dacă toți adulții și-ar aminti de copilul interior și l-ar bucura din când în când cu câte un joc?
Întorcându-mă la viața mea de școlar, nu țin minte să-mi fi văzut părinții prea des pe la școală, la niciun ciclu de învățământ.
Tata nu s-a implicat foarte mult în educația noastră, nu prea își exprima părerea, se asigura doar că mergem la școală și se interesa de parcursul nostru academic o dată pe an, la ședințele cu părinții, la care doar el participa.
Mama, deși foarte ocupată cu serviciul, casă, gospodărie, copii (na, ca orice mamă), era preocupată să învățăm bine, să mergem la olimpiade, să fim premiante și să facem facultate (ea a fost nevoită să o abandoneze în anul doi pentru că avea copil mic bolnav de pneumonie…), să citim și să nu ,,pierdem vremea” la joacă, desenând sau făcând lucruri care nu aveau legătură cu școala.
Nu condamn pe niciunul și nici nu încerc să îi pun într-o lumină nefavorabilă. La vremea și timpurile respective, credeau că aceasta este cea mai bună manieră de a ne ghida drumul în viață. Sunt convinsă că ambii aveau cele mai bune intenții: mama ,,să ajungem departe prin educație”, iar tata să facem ce ne place, dar ,,să plecăm cât mai departe” de viața pe care a trăit-o el.
Până la urmă, noi am ajuns să ne trăim viața așa cum ne-am dorit-o, însă tind să cred că mamei i s-a îndeplinit visul legat de educația noastră, iar tata, de acolo de sus, ne privește și el cu mândrie.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că vremurile și timpurile s-au schimbat, iar ,,părinții de azi” sunt mai atenți la nevoile copiilor, la trăirile lor, la preocupările lor. De aceea, cred cu tărie că părinții trebuie să meargă dincolo de asigurarea nevoilor de bază ale copilului și să fie mai atenți la ce se întâmplă cu copilul la școală, la relația pe care o dezvoltă cu colegii și dascălii. Cred cu tărie că, pentru a produce o schimbare în sistemul de educație de azi, este nevoie de un parteneriat solid între părinte și dascăl. Fără acest parteneriat, școala nu se va schimba curând. Este nevoie de o cooperare părinte-dascăl în beneficul copilului, pentru că numai împreună îl pot ajuta pe acesta să aibă succes la școală, dar și în viața de adult de mai târziu.
Dar, parteneriatul nu înseamnă că tu, părinte, vei merge la școală să îi spui profesorului cum să își facă treaba, iar tu, dascăl, îl vei trata pe părinte ca pe elevul tău. Nu, în acest parteneriat mergeți împreună umăr la umăr și aveți în centrul preocupării voastre copilul. Amandoi vă focusați pe educația copilului, pe formarea lui ca individ cu tot ce înseamnă provocări în sfera academică, atitudinală, comportamentală sau de relaționare cu cei din jur.
Haideți #MaiBine să nu ne mai vânăm greșelile reciproc și să pornim cu dreptul în această relație!
Mi-e dor de copiii mei de la școală! Mi-e dor de colegele mele din școală!
Mi-e dor de întâlnirile cu părinții!
Mi-e dor chiar și de consiliile profesorale!😢
Numai cine nu e dascăl nu poate înțelege ce simțim noi că de atâta vreme stăm departe de școală…😔
Cu tot dorul meu, mă întreb adesea dacă revenirea la școală pe 14 septembrie este cea mai bună soluție pentru noi toți: elevi, părinți, dascăli.🤔
Nu pot să nu mă gândesc la ce va însemna ,,distanțarea socială în clasă”, când noi, eu și copiii mei, ne îmbrățișam de nenumărate ori pe zi.
Cum ne vom abține noi acum? Să le spun: ,,Stop, nu mai avem voie să ne îmbrățișăm!”? Cu siguranță, ei abia așteaptă să reia concursul ,,Cine o îmbrățișează mai strâns pe Simo?”.🤗
Cum își vor da ei seama că le zâmbesc aprobator sau încurajator, dacă nu mi se va vedea zâmbetul?
(Cum mă va atenționa Sofia că nu mai am ruj pe buze?🤣)
Cum îmi voi da seama că un copil a înțeles sau nu anumite explicații, dacă eu nu îi pot vedea mimica? Să stea mai des cu mâna ridicată sau să mă strige mai tare?🖐
Cum vor interacționa între ei în pauze, dacă trebuie să stea la distanță? Ce facem cu jocul lor preferat ,,Mațele încurcate”?🤷🏻♀️
Cum vor mânca gustările în pauze? Pe sub mască? Ieșim afară să mâncăm și stăm la 1,5 m? 😷
Cum va proceda părintele dacă vine copilul acasă răcit? Îl va aduce iar cu nurofenul ascuns în ghiozdan și va spune că ,,îi curge puțin nasul de la aerul condiționat, dar nu are febră” sau își va lua concediu medical la fiecare episod de răceală?🤒
Cum va proceda școala dacă se îmbolnăvesc dascălii și nu mai pot veni la școală? Cine îi va înlocui? Și ce impact va avea asta asupra elevilor, în special a celor din clasele mici care se atașează de doamna lor? 🤕
Cum voi proceda eu, dacă fetele mele se îmbolnăvesc și trebuie să stau cu ele? Îmi iau concediu medical, apelez la înțelegerea conducerii școlii să îmi acorde zile libere? Ce vor face elevii mei în cazul acesta?🧏🏻♀️
Da, îi pot înțelege și pe părinții care sunt nevoiți să revină la serviciu și nu au cu cine lăsa copiii acasă. Dar dacă se îmbolnăvesc, copiii lor fac o formă ușoară, iar părinții au nevoie de spitalizare? Cu cine rămân copiii?🦠
Nu pot să nu mă gândesc la familiile monoparentale. Ce se întâmplă cu copilul, dacă părintele necesită spitalizare?👀
Nah, sunt doar câteva întrebări pe care mi le adresez în această perioadă și la care nu am găsit încă un răspuns…
Recunosc, mie mi-a plăcut foarte mult școala online și aș putea continua așa până când se vor crea condițiile necesare revenirii în siguranță în clasă. Am învățat, alături de elevii mei, multe lucruri noi. Am descoperit împreună softuri/aplicații educaționale interesante, care ne-au stimulat, provocat și încântat. Dacă se vrea a se învăța, dascălii o pot face (chiar e recomandat) în aceeași măsură și în același timp cu elevii săi. Doar îmbrățișările ne-au lipsit, dar de acestea nu vom avea parte oricum, chiar dacă vom reveni la școala normală… 👍
Cu toate acestea, oricâte griji am avea noi, ca părinți și dascăli, ar fi #maibine să încercăm să îi ținem departe pe copii de ele și să nu le transmitem și lor temerile noastre.
Să ne gândim totuși că ei vor fi la școală, unde vor fi nevoiți să suporte toate regulile noi si schimbările provocate de situația actuală.🙅🏻♀️
Așadar, voi cum vedeți revenirea la școală? Aveți emoții sau nu?💁🏻♀️
Ei bine, dacă tot nu am cum să mă bucur de o tabără cu elevii mei, mi-am spus că aș putea suplini această nevoie cu alte activități în natură: drumeții montane, campare cu cortul sau autorulota, trasee cu bicicletele ș.a. alături de familie și câțiva prieteni cu copii…
Astăzi este despre aventura cu cortul…
Vara aceasta am descoperit Munții Măcin și am hotărât să-i explorăm mai mult, să le străbatem potecile înguste, să admirăm necontenit flora și fauna acestora. Astfel că, la fiecare două săptămâni noi suntem pregătiți pentru aventură.⛰ De data aceasta, ne-am propus să și înnoptăm cu cortul o seară, pentru a-i oferi mezinei ocazia să afle cum este să dormi în natură și pentru a stinge dorul de tabără al amândurora. 🏕
Toate bune și frumoase, ajungem la baza muntelui, ne luăm rucsacul în spate și o luăm în sus pe cărare. 🏞Noi cu zâmbetul până la urechi, dorința de explorare și soarele arzător deasupra capului. Mezina, după primii 200 m începe să întrebe când ajungem. Când ajungem unde? Am pornit la drum cu gândul să ne bucurăm de plimbare, nu cu scopul de a ajunge undeva. Nu, nu e bine! Copiilor trebuie să le spui clar care este scopul acțiunii, unde ajungi, ce cauți acolo și când te întorci… Și uite așa am avut parte tot drumul de întrebări de genul: ,,De ce mergem?”, ,,Ce căutam?”, ,,Unde trebuie să ajungem?”, ,, Cât mai avem?” etc. Probabil că dacă se afla în compania colegilor de clasă, altfel ar fi stat situația…🤷🏻♀️
Nah, noi am venit la munte să ne conectăm cu natura și cu sunetul insectelor și al păsărilor pădurii, dar ea nu… Încercăm să răspundem cu tot calmul din lume tuturor întrebărilor copilului, îi distragem atenția de la ,,durerea ei” arătându-i fluturașii, formele copacilor și priveliștile extraordinare. Încercăm, că nu ne iese mereu! Căldura înăbușitoare pune capac situației și facem cale întoarsă, spre satisfacția copilului care nu înțelege ce rost au drumețiile când de fapt am plecat la munte cu gândul de a ,,sta cu cortu’ “. 😕 Fiecare cu dorințele lui!
Entuziasmul tuturor atinge cote maxime la instalarea cortului în care urmează să înnoptăm. Ne bucurăm apoi de grătar, depănăm amintiri în jurul focului de tabără, ne minunăm de cântecul păsărelelor și sunetul insectelor, ne balansăm alene în hamac… 🔥
Moș Ene vine pe la gene. 🌘 După chinul spălatului pe picioare, pe dinți și îmbrăcatul cu pijamaua, luăm cu toții poziția de somn. Mezina adoarme instant, dar eu nu. Eu mă întorc de pe o parte pe cealaltă. Salteaua scârțâie. Soțul sforăie. Îi dau un ghiont în coastă să înceteze, el de ce doarme și eu nu? Aud un foșnet pe lângă cort…șarpe, animalele pădurii, câini…ce o fi asta? 🦔🕷Verific copilul dacă nu e cu spatele lipit de peretele cortului și îl asigur trăgând pilota mult sub el. Mai fac o încercare…în zadar. 🤦🏻♀️
Ajung să mă rog să treacă noaptea mai repede, dar ea se încăpățânează să mai stea. La prima rază de soare mă ridic și ies afară din cort. 🌞 E timpul să mă odihnesc în hamac. Măcar acum pot și vedea ce se petrece în jurul meu! 🤷🏻♀️
În loc de concluzie: e frumos la cort, dar nu să dormi. Degeaba mi-a plăcut cândva, că nu mai am 18 ani, vârsta la care nu îmi puneam atâtea întrebări și nu mă gândeam la atâtea riscuri. Acum sunt la vârsta aceea în care pun în balanță riscuri și beneficii și tind adesea să iau decizii în funcție de primele, chiar dacă mi-ar plăcea să le văd doar pe cele din urmă.
Copiii însă simt altfel aventura la cort, le place ideea de a dormi altundeva decât într-un pat de hotel, le place să se joace în jurul focului de tabără, să caute lemne și să alerge în voie. La nivel teoretic, și adulților le place…numai că acum țin mai mult la confort. Cu toate acestea, probabil că ne vom mai aventura cu cortul în această vară… de dragul copiilor.🏕
