Aplicațiile și copiii

Am vrut să fiu și eu cool și mi-am făcut cont pe platforma Tik Tok, atât de cunoscută și de accesată de toată lumea, începând cu copiii de-o șchioapă și terminând cu unii adulți… 

Să nu credeți că-mi doream să mă filmez dansând pe mese și apoi să mă amuz de isprăvile mele, deși i-am răspuns cândva mezinei la un Challenge. Nu, voiam doar să aflu de ce este atât de atractiv pentru copii. 

Elevii mei, dar și mezina familiei, se mișcau numai în ritm de dans, iar brațele le plimbau în toate direcțiile de mi-era teamă că vor zbura toate obiectele ce se aflau în preajma lor. Mi-am imaginat că doar astfel de filmulețe văd ei pe Tik-Tok. Și cum mie îmi place tare mult să dansez, am zis că e o ocazie să îmi îmbunătățesc abilitățile de dansatoare. 

Când colo, ce să vezi? După ce mi-am setat eu domeniile de interes, au început să se deruleze, fără voia mea, tot felul de filmulețe care mai de care mai dubioase. De la fete care-și mișcau fesele precum se mișcă piftia-n castron, până la cupluri frustrate care simulau diferite poziții sexuale, extrem de penibili și vulgari, totodată. Ei bine, am rezistat fix 5 minute. Am ieșit, scuipând în sân, cum ieșea bunica mea din casă când se sărutau doi actori într-un film televizat. 

Mi-am întrebat fetele de ce utilizează ele aplicația, ce le place cel mai mult, ce învață de acolo și de ce e așa de la modă.  Adolescenta mi-a explicat că nu am făcut eu setările potrivite și că ea urmărește uneori doar conturi din străinătate, mai mult coreeni…e fan BTS. Mezina s-a speriat că a ajuns din greșeală să vadă niște filmulețe homofobe și rasiste și a renunțat la aplicație pentru un timp. Cu ambele am discutat noi, părinții, despre conținuturile pe care le pot accesa, voit sau din greșeală, pe rețelele de socializare. Am avut dintotdeauna o relație deschisă cu ele și am abordat multe subiecte, mai mult sau mai puțin sensibile. Știm că nu le putem feri de rele, dar preferăm să le explicăm noi din timp cum stau lucrurile, astfel încât să nu fie șocul prea mare.

Dragi părinți, fiți foarte atenți la materialele pe care le urmăresc copiii voștri! Discutați cu ei și, în niciun caz, nu le luați telefoanele sau să le dezinstalați aplicațiile, pentru că ,,Așa vreau eu!”. Ideea aceasta de a confisca telefonul are efect pe termen scurt. Pe termen lung, telefonul tot va ajunge în posesia copilului (știți doar că cedați), dar nu va ști cum să-l folosească, pentru că voi nu ați avut răbdare să le explicați de ce anume să se ferească, ce pagini să acceseze și mai ales, ce informații să utilizeze din cele prezentate pe internet. Ține foarte mult și de educația pe care copilul o primește acasă, dar și de apartenența la grup, de care va ține mai mult cont, de la o vârstă… Însă, rolul părintelui este de a urmări, din umbră, activitatea copilului și grupurile din care face parte și de a interveni cu blândețe atunci când observă derapaje în atitudine sau comportament, de a discuta toate subiectele posibile, pe înțelesul copilului, evident. Dacă nu știți cum sau vă simțiți depășiți de situație, nu ezitați să apelați la ajutorul unor specialiști. 

Să speri că dacă îi iei telefonul vei rezolva toate problemele este o utopie. Copiii de azi așa socializează. Vremurile s-au schimbat și noi trebuie să ținem pasul cu ele. Însă asta nu ne împiedică să fim vigilenți. 

Voi cu ce dificultăți v-ați confruntat de când copilul vostru accesează internetul?

P.S. Pentru părinții care doresc să afle cum să își protejeze cât mai bine copiii de pericolele din mediul online, recomandăm cursurile lui Alex Peneș, pe care l-am avut și noi invitat în dialog despre #maibine.

Simona

Despre etnie, prietenie și toleranță…

La școala generală am avut o colegă în clasă de etnie rromă. Pentru mine nu a avut nicio relevanță acest aspect. Drumul nostru de la și către școală era același, deci îl parcurgeam împreună. În unele zile mergeam la ea acasă să ne facem temele sau venea ea la mine să ne jucăm. Nu am știut că e de etnie până târziu,  când l-am auzit pe un coleg de la altă clasă că-i spune ,,țigancă”. M-a înfuriat atunci și nu înțelegeam de ce e rău cu ea. Nu m-a interesat niciodată culoarea pielii ei, era colega și prietena mea și atât. 

……………………………………………………..

În satul nostru veneau periodic rromi ce-și instalau corturile în capătul străzii noastre. De ei îmi era frică pentru că ne speriase bunicii că ,,dacă nu suntem cuminți, ne iau țiganii în sac”. Mi-am dat seama că nu e așa când am văzut că una dintre femeile de etnie era mereu prezentă în curtea bunicii să-i ghicească în cărți. Spunea despre bunică-mea că-i este cea mai bună prietenă. Le auzeam stând de vorbă ore în șir. Cred că eram clasa a IX-a când am văzut-o ultima dată. Atunci mi-a spus că mă voi mărita cu ,,un băiat cu însemnele statului pe umeri”…🤣 Nu a ghicit bine! 

La facultate am avut doi colegi de etnie, o fată și un băiat. Simpatici amândoi, serioși și ambițioși. S-au căsătorit după absolvire și au ajuns oameni de succes în domeniul lor. Îmi amintesc momentul de absolvire când au venit toți membrii familiilor lor și-i vedeai cât de emoționați erau. Aflasem că fata era singura persoană din familie care absolvise facultatea, moment de sărbătoare și de mândrie pentru ei. 

……………………………………………………..

Da, știm cu toții cazuri de nerespectare a legii, de rea credință sau violență, dar poate ar fi #maibine dacă am renunța la generalizări. Poate ar fi #maibine, dragi părinți si dascăli, să ne educăm copiii să fie mai toleranți cu ceilalți și să nu se uite doar la culoarea pielii, ci la calitățile acelui om. Poate ar fi mai bune să le cultivăm omenia și bunul simț, empatia și dragostea de aproape, înțelegerea și altruismul. Să scăpăm de etichete, de acuze, de priviri cu subînțeles, de sprânceana ridicată. Să fim oameni! Și ei sunt oameni!

Simona

De prin școli adunate… Episodul 3

La aceeași școală, în altă zi, vine un copil din clasa mea, despre care știam că mai are o soră, și mă roagă să îi permit să își viziteze frații mai mari, aflați în clădirea alăturată. Mă întorc uimită sper el și îl întreb de când are frați… ,,A, domnișoara, ei sunt frații mei de luna trecută, de când mama mea s-a mutat la ei, iar mama lor s-a mutat la noi acasă!”. Ceva îmi dădea cu virgulă. Îmi spun în sinea mea ,,Cine știe ce a înțeles copilul…are doar 7 ani!” și îl las să plece.🤨

Am aflat ulterior că spunea adevărul: două cupluri cu câte doi, respectiv trei copii, prieteni de familie, s-au plictisit de partenerii lor de viață și au făcut schimb. Așa că acum, copiii se declarau frați. După câteva luni au revenit la casele lor. 🤷🏻‍♀️

……………………………………………………..

8 Martie. Cum era obiceiul de a oferi și primi cadou de Ziua Femeii și deși erau oameni simpli și cu venituri modeste, aceștia își trimiteau copiii cu flori din curțile proprii pentru doamnele învățătoare, în semn de apreciere. Colega mea, o domnișoara delicată debutantă și ea, mă cheamă la ea în clasă după ore și îmi spune cu glas tremurând: ,,Simo, am primit o pungă de la mama lui F și mi-a spus să am grijă că e ceva fragil în interior. Vino să vezi și tu pachetul că mie mi-e cam teamă să aflu ce e în interior…”

Mă apropii de catedra ei și ochii îmi pică pe unica sacoșă de plastic de lângă florile primite. Ceva neregulat se deslușea de sub ziarul pătat de ulei cu care erau învelite două pachete aflate în punga aceea. Mă uit la colega mea, iar ea la mine. Își face curaj, scoate primul pachet și înlătură primul strat de ziar. Apoi pe al doilea. Apoi pe al treilea. Se zărește coada ciobită a unui pește de sticlă. Nu mă pot abține și râd. 😀

Ea devine roșie la față. Scoate peștele la iveală. Printre solzii din sticlă albastră se puteau observa cu ușurintă urmele vremii… Mie-mi vine să râd mai tare, dar fața ei arată altceva și mă abțin. Își ia inima în dinți și deschide și al doilea pachet, împachetat în și mai multe straturi de ziar. Zece ouă de găină, proaspăt scoase din cuibar, după murdăria de pe ele… Ea e și mai roșie la față. O lacrimă îi joacă în colțul ochiului. 

Îmi înăbuș dorința de a râde cu hohote și, văzând-o afectată, încerc să o consolez: ,,Oamenii simpli de la țară vor să îți arate aprecierea lor și îți oferă ce au ei mai de preț. Pentru mama lui F, acestea au însemnat ceva de ți le-a oferit ție. Spală peștele și pune-l pe televizor, unde îi este locul, iar ouăle dă-i-le mamei tale să facă o plăcintă de-aia bună!” Gustă gluma mea și o bufnește râsul și pe ea. Luase darul ca pe o ofensă, dar acum râdem copios amândouă…😂

Cine-a spus că viața bate filmul, mare adevăr grăia. Oamenii de la țară ne-au dovedit că nu se plictisesc deloc, ci sunt foarte inventivi…

Simona

De prin școli adunate… Episodul 2

Pentru că, deh, așa era și încă este sistemul, în al doilea an de activitate m-am titularizat la o altă școală, tot la țară, dar mai aproape de un oraș aflat în drumul meu spre capitală. Visul meu era să ajung cândva în București…

Aici, aceeași situație: mulți suplinitori care nu aveau nicio înclinație didactică, absolvenți de colegiu la fără frecvență sau domnișoare pensionare. Mi-am făcut repede două prietene: o învățătoare delicată, proaspăt absolventă și ea și directoarea școlii, o domnișoară cu câțiva ani mai mare decât mine. 

Școala noastră avea două clădiri, eu având clasa în aripa ce fusese cândva grădiniță. Aici funcționau acum două clase. 

Colega mea de peste drum absolvise un colegiu de institutori, însă era aproape oră de oră la ușa mea să îi arăt cum se rezolvă problemele de matematică de clasa a IV-a. Faza memorabilă a fost când a intrat vijelios în clasa mea, cu lacrimi în ochi și mi-a ordonat să merg la elevii ei să le explic problemele că ea nu știe să le rezolve. S-a așezat la catedra mea și m-a asigurat că îmi supraveghează ea elevii la scriere, numai să o salvez…

M-am dus la copii, care mă priveau cu ochi curioși, dar și cu speranța că cineva le va explica și lor problema aia de mișcare și, mai ales, îi va face să înțeleagă algoritmul. Și au înțeles atât de bine, că mă căutau în pauze să rezolvăm împreună și alte tipuri de probleme. Din nefericire, învățătoarea lor nu le-a înțeles…

Apoi era domnișoara de limba franceză. Nu știu voi ce părere aveți, dar eu numai domnișoare pensionare am cunoscut pe postul de profesor de limba franceză. (Bine, Elena, cu excepția ta!😉)

Ei bine, această domnișoară îmi stârnea un amestec de emoții: de la milă la dezgust. Navigam prin tot amalgamul de senzații când mă aflam în preajma ei. Era foarte murdară, sărăcăcios îmbrăcată și vorbea mult. Foarte mult! 

Într-o zi geroasă de iarnă, autobuzul care mă transporta zilnic la București (da, stăteam la prietenul meu în cămin) a întârziat să apară vreo două ore. În cancelarie, tremuram eu și încă vreo câțiva profesori navetiști, dar și domnișoara de franceză. Am aflat atunci că nu își dorea să ajungă acasă unde era mai frig ca afară, că avea folie de plastic în ferestre și că, uneori, pentru a se încălzi, ținea o sticlă cu apă fierbinte în brațe sau primea șobolanii în pat. 😱😱😱 Ca-n filmele de groază mi s-a părut! 

Cum eu am avut dintotdeauna fobie de șobolani, întâmplarea respectivă mi-a rămas adânc înfiptă în memorie. Din păcate, au fost și sunt convinsă că încă mai sunt, dascăli care o duc greu din punct de vedere financiar, mai cu seamă cei ce nu au un partener care să contribuie la veniturile casei…

Simona

De ce nu mai citesc copiii?

Este întrebarea ce se află pe buzele tuturor adulților de azi…

Eu vin și întreb: voi când ați început să citiți cu drag?

Eu am descoperit lectura de plăcere în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a. Până la acel moment, am urât lectura. Citeam doar ce era dat de la școală sau dacă mă obliga mama. Și credeți-mă, mama era foarte insistentă! 

Când am devenit și eu mamă, am încercat diferite metode prin care să le fac pe fete să iubească lectura. Mi-a mers până au intrat ele la școală, apoi totul a devenit o negociere continuă: ,,Citesc doar ce îmi dă doamna! Nu e în lista de cărți de la școală!”.

Am încercat nenumărate variante: 

-am făcut clubul de lectură al familiei, în care fiecare membru citea ce dorea, apoi povestea în câteva propoziții despre ce era vorba în carte. Le-a plăcut pentru o perioadă, apoi nu a mai mers…

-le-am întrebat ce cărți preferă și le-am cumpărat doar pe cele pe care mi le cereau ele: Agatha Christie, Sherlock Holmes, Erin Hunter etc. A funcționat până au epuizat colecția, apoi… 

-am citit noi, ca părinți, în fața lor zilnic. Avem câte 3-4 cărți pe noptieră fiecare. Degeaba spun unii că va citi copilul, dacă își vede părintele făcând asta…adevărul este că nu acum, poate mai târziu. Sper!

-le-am lăudat și recompensat pentru fiecare carte citită. Degeaba…

În momentul în care le-am prezentat bibliografia școlară obligatorie, au refuzat din start să citească. Adolescenta mi-a răspuns că se descurcă folosind rezumatele de pe internet și că la școală ,,profa nu se prinde și nu insistă să citim”. Mezina mi-a confirmat bănuielile ,,citesc degeaba, că doamna nu ne verifică”.

Gândindu-mă că și părinții elevilor mei s-ar putea confrunta cu aceleași dificultăți, am implementat  la clasă, încă de la generația anterioară, câteva idei:

-am chemat diferite persoane să le citească o poveste copiilor, în cadrul proiectului ,,O nouă poveste, un alt povestitor”, despre care v-am mai scris…

-ne-am înscris în clubul de lectură al editurii Arthur, de la care cumpăram cărți pe placul copiilor

-am dedicat primele zece minute din fiecare oră de limba română lecturii. În primele cinci minute, copiii își adresează întrebări din ce au citit anterior, iar în următoarele cinci minute, câțiva copii citesc cu voce tare din carte. Ca temă, le-am dat de citit zilnic-la început câteva rânduri, apoi paragrafe, apoi pagini…

-pe perioada vacanțelor nu am dat niciun caiet de exerciții sau vreo culegere, ci doar de citit…

Și a funcționat! Da, elevii mei citesc și le place ca apoi să dezbată, să facă schimb de opinii, să argumenteze și să facă recomandări. A fost greu la început, dar acum sunt puțini cei care încearcă să mai sară peste lectura zilnică.

În urma acestor experiențe, atât din rolul de mamă, cât și din cel de dascăl, concluziile mele sunt următoarele:

-rolurile acestea nu se întrepătrund, ba uneori se bat cap în cap, riscând să strici relația cu copilul dacă ,,o faci pe profesoara acasă”;

-ca părinte, fă tot ce poți pentru a-i cultiva gustul pentru lectură în primii ani de viață, când vocabularul este în formare;

-după ce învață să citească, apreciază-i efortul și laudă-l sincer. În clasa I va fi dornic să îți demonstreze că și el poate să citească așa cum o faci tu. Apoi îi va trece. Bucură-te acum!

-ca dascăl, degeaba îi dai lista de lecturi dacă nu faci verificarea sub nicio formă. Copilul nu va fi motivat să citească pentru că nu are ocazia să îți demonstreze asta. Găsește o metodă prin care să verifici ce, cât și mai ales cât de conștient a citit din cartea pe care i-ai dat-o. Simpla întrebare ,,Ai citit?” nu este suficientă. El poate spune da, când de fapt răspunsul adevărat este NU! 

-tot din rolul de dascăl, dă-i ocazia copilului să-și folosească imaginația și să redea în cuvinte proprii povești: la început pe bază de imagini, apoi după titlu, inspirate din lecturile citite sau din întâmplările trăite ori visate, de ce nu? Cu cât începi mai devreme, cu atât mai bine! Nu zic că toți vor ajunge mari oratori, scriitori sau poeți, profesori de limba română sau lingviști, dar măcar își vor fi îmbogățit vocabularul și vor putea avea dialoguri inteligente cu ceilalți. 

Voi cum ați reușit să vă determinați copiii să citească de plăcere, nu din obligație?

Simona

Îmblânzitoarea de litere…

Ieri am primit un mesaj de la eleva mea, Beatrice, în care îmi spunea că a mai scris o carte, pe care o dedică tuturor copiilor cu dificultăți de citire, eu fiind ,,îmblânzitoarea de litere”…

Mesajul ei m-a bucurat și, în același timp, mi-a trezit amintiri nu tocmai plăcute, de pe vremea când m-am confruntat la clasă cu situația copilului dislexic.

Da, este o situație dificilă atât pentru dascăli, cât și pentru copil, părinții copilului, dar și pentru colegii de clasă ai acestuia.

Să le luăm pe rând…

Dascălii, cel puțin cei din generația mea, nu au avut formare pe acest tip de dificultate în învățare. Îmi amintesc că la pedagogie ni s-a reamintit vag că există copii care întâmpină dificultăți la citire, scriere sau calcul matematic, dar că nu e de domeniul școlii, ci al altor specialiști. 

Ce am făcut eu până la momentul în care am avut la clasă un astfel de copil? Cred că ce ar face orice dascăl: am direcționat părinții către logoped. Știam că unii copii vor reuși să nu mai confunde b cu d, f cu v, s cu z cu timpul. Știam că cei care scriu de la dreapta la stânga, vor reuși să își corecteze acest aspect cu timpul. Știam că scrisul în oglindă se va corecta tot cu timpul. Însă nu știam că sunt unii copii care, în ciuda multiplelor exerciții făcute la clasă, vor continua să nu înțeleagă anumite noțiuni. 

Copilul nu înțelege de ce el nu poate și ceilalți pot; de ce la el fug literele pe foaie, iar la ceilalți nu; de ce uită repede ce l-ai învățat, iar ceilalți par să rețină cu ușurință totul… Și devine frustrat. Și începe să se întrebe ce e în neregulă cu el. Și plânge. Și se lovește. Și se numește singur ,,prost”… 

Părinții, pe de altă parte, se împart în două categorii: cei ce dau vina pe dascăl pentru că nu are metode să îl învețe pe copil și cei ce iau în seamă recomandările acestuia de a consulta un specialist. 

Toată lumea este frustrată! Însă, dacă măcar o parte din cei implicați, rămâne calmă și încearcă să caute soluții, lucrurile o iau pe un făgaș normal, la un moment dat.

Ce am făcut eu? Deși, repet, eu, dascălul, nu sunt în măsură să pun un diagnostic, pot face recomandări. Da, pot urmări activitatea copilului încă de la clasa pregătitoare și-i pot spune părintelui ce am notat, în urma observațiilor la clasă. Nu e suficient pentru a-l convinge pe părinte? Atunci îi solicit ajutorul consilierului școlii, care poate asista la orele de curs, poate avea o discuție individuală cu copilul, poate solicita o întâlnire cu părinții, la care să participi și tu, evident, și în care să prezentați concluziile voastre, îngrijorările și să faceți recomandările necesare.

Pentru mine, momentele acestea sunt momente de Aha!… Am început să caut tot felul de materiale sau cursuri care să mă ajute. Am participat la conferințe și întâlniri cu specialiști. În urma acestora am desprins câteva concluzii:

-dislexia afectează cam 10% din populație și nu este o boală, ci o dificultate în învățarea citit-scrisului;

-nefiind o boală, nu există vindecare; 

-este moștenire genetică;

-se manifestă pe tot parcursul vieții; pur și simplu, înveți să trăiești cu ea, utilizând diferite tehnici;

-dislexia nu înseamnă inteligență scăzută (unii elevi dislexici au un nivel de inteligență peste medie);

-singurul manual pentru copiii dislexici este unul tipărit prin anii ‘70;

-copiii dislexici încurcă des stanga cu dreapta;

-învățarea cititului se face prin asociere cu imagini, la clasele mici;

-sunt recomandate evaluările orale și fișele de lucru pe coală galbenă;

-copilul trebuie învățat să își noteze temele și lecțiile într-o agendă;

-profesorul de sprijin poate fi de ajutor, acolo unde se poate…

 Pentru părinții și dascălii ce doresc să aprofundeze subiectul, în București există un centru ce vine în sprijinul lor. Se numește Edulier și este coordonat de Cristiana Ionescu, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat atunci când am avut nevoie!

În loc de concluzie: nu mă declar ,,îmblânzitoarea de litere”, dar măcar mă străduiesc…😉

Simona

https://www.storyjumper.com/book/read/92865756/5fb945c825e4a

De prin școli adunate… Episodul 1

Vă spuneam că debutul mi l-am făcut la o școală de la țară. Era școala aceea mică, cu clase ce aveau dușumea scorojită și sobă pe lemne. Mirosul puternic de motorină încă îmi trezește amintiri…

În primele zile întreb și eu timid unde găsesc toaleta. O colegă învățătoare, brunetă și înaltă, îmi zâmbește cu subînțeles și îmi arată direcția: ,,În fundul curții! Dar vezi că dacă bate vântul, ți-o suflă!”. Mă uit la ea și nu înțeleg mesajul, dar ea îmi face cu ochiul… Aha, prima ,,glumă”! Aveam să aflu pe parcurs că era ,,prietenoasă” cu toți bărbații, de la șoferul de pe autobuz, până la unii profesori și că abia reușise să finalizeze un liceu la seral. În fine, nu era treaba mea! O ajutam când îmi solicita sprijinul, ba să îi rezolv o problemă la matematică, ba să îi explic cum se realizează planificarea. Știu, aș fi putut pune întrebări de genul ,,De ce e învățătoare?”, dar mă preocupau mai degrabă copiii care-i erau elevi…

Rar ajungeam în cancelarie, de cele mai multe ori rămâneam printre elevi. Însă, într-o zi, colega despre care vă vorbeam mai sus mă invită cu insistență în cancelarie, pe motiv că e ziua unui coleg, profesor de geografie. Cedez insistențelor și o însoțesc în cancelarie, unde eram așteptate cu prăjituri și cafea. Am schimbat câteva politețuri și am plecat. Până aici, nimic interesant. A doua zi, colegul vine la clasa mea și spune că vrea să mă roage ceva. Și, cu lacrimi șiroind pe obraji îmi spune că i-a rugat și pe elevii lui, dar mă roagă și pe mine, dacă primesc flori să i le dau lui să le ducă la mormântul tatălui său. Vai, emoționată și impresionată de gest, îl asigur că așa voi face și îl întreb dacă îl mai pot ajuta cu ceva. Îmi spune e suficient pentru moment, dar că i-ar plăcea ca într-o zi să ies cu el la o cafea. Aha! Deci asta urmăreai, de fapt? Îl refuz politicos, mărturisindu-i că eu am un prieten pe care îl iubesc foarte mult și că nu sunt interesată de astfel de invitații. A zâmbit, mi-a mulțumit și mi-a aruncat peste umăr: ,,Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești!”.

Săptămâna următoare merg să îmi iau catalogul din cancelarie și observ o figură nouă, un bărbat înalt, cu mustață grizonantă. Cineva mi-l prezintă: ,,Domnul este tatăl lui G, profesorul de geografie. A lipsit până acum pentru că a fost bolnav, de aceea l-a suplinit fiul său câteva zile.” Nu am putut să mă abțin și i-am spus ,,Vai, dar G a cerut flori să vi le aducă la mormânt!”. Vizibil încurcat, omul își scuză fiul ,,A, el e foarte glumeț!”. Nu mai știu cât a rămas în școală nici tatăl, cert este că nu a prins finalul anului. Uneori mă mai întreb dacă joacă aceleași roluri sau le-au mai schimbat…

Simona

Nu sunt doar niște copii!

De multe ori, adulții își tratează copiii ca pe ființe fragile, neajutorate, incapabile de a lua o decizie și de a fi responsabile. 

Nimic mai greșit! 

*Copilul de azi nu mai este cel de ieri!

Deși sunt complet distructive aceste obiceiuri, încă există părinți care: îi dau copilului să mănânce și la vârsta de 7-8 ani, îi leagă șireturile de la pantofi și la 14-15 ani, îi face patul și la 20 de ani… 

Nu, nu e vina copilului că s-a ajuns aici, ci a ta, dragă părinte!

Îți amintești când n-avea nici doi ani și îți spunea ,,Eu, veau eu!” și tu nu îi lăsai lingurița în mână de teama să nu îți murdărească bucătăria?

Îți amintești când se străduia să își înnoade singuri șireturile, dar tu nu aveai răbdare pentru că te grăbeai să ieși mai repede din casă?

Îți amintești când așeza doar un colț al pilotei pe pat, iar restul atârna pe jos și tu te enervai că nu era perfect?

*Copilul de azi vrea și poate mai mult decât cel de ieri!

Ieri te uitai la el când renunța repede și devenea frustrat că nu executa bine o literă, că scria în oglindă, că citea cu dificultate… Azi îți demonstrează că a evoluat, trebuie doar să îi remarci progresele. Mici, dar sigure!

*Copilul de azi are nevoie să fie nu doar auzit, ci ascultat!

Da, vii obosit de la serviciu. Încerci să te odihnești. Îți iei un pahar cu vin și te așezi pe canapea. Copilul vine și îți povestește ceva. ,,Mhm!” îi răspunzi tu. Stop! El are nevoie de mai mult de atât! Uită-te în ochii lui și ascultă-l! Privește-l și înțelege-l! 

*Copilul de azi poate și trebuie să fie consultat când se iau decizii în familie!

Un singur exemplu: intrarea la liceu.  Hei, copilul va urma cursurile acelui liceu, nu tu! Lasă copilul să decidă pentru el. Vrei să îl ghidezi? Bine, ascultă-i argumentele, prezintă-i părerea ta, dar nu ți-o impune! 

*Copilul de azi participă la discuțiile familiei și își susține punctul de vedere!

Vacanța în familie. De multe ori, copiii nici nu știu unde merg, dar să mai fie consultați? Dar poate vrea și el să viziteze Roma, să exploreze munții sau să stea doar la piscină, nu să facă numai ce vor părinții…

*Copilul de azi nu este piesă de decor!

În anumite împrejurări, mi-a fost dat să întâlnesc familii cu copii și nelipsita bonă filipineză. Mama și tata se simt bine, vorbesc, râd, glumesc. Bona aleargă după copil. Bona îl ia în brațe când cade și plânge. Bona îi dă să mănânce. 

Mama și tata, copilul are nevoie de voi! Nu e doar un obiect cu care să vă mândriți, dar pe care îl atingeți rar…

*Copilul de azi nu este unealtă în gospodărie!

Da, încă sunt familii unde copilul este supus la munci grele: merge la muncile câmpului, taie lemne, spală, calcă și își crește frații mai mari. Ați putea spune că nu e nimic în neregulă, însă devine deplasat când toate acestea sunt împotriva voinței lui. Da, e chiar recomandat să te ajute la treburi ușoare, dar acestea trebuie să fie stabilite de comun acord.

*Copilul de azi vrea și trebuie să fie independent!

Copilul capătă independență în funcție de cât de mult îi permite părintele. Dacă tu nu îi oferi ocazia de a merge singur la magazinul de la colțul blocului să cumpere o pâine, dacă nu îl încurajezi să își viziteze colegii și ești mereu umbra lui, copilul va deveni dependent de tine. Asta îți dorești pentru el?

*Copilul de azi așteaptă iubire necondiționată!

,,Dacă nu iei notă mare la testul ăsta, nu te mai iubesc!”. De ce trebuie să îi condiționezi iubirea de niște note care reflectă doar nivelul de cunoștințe pe care îl deține la un anumit moment?

Ia-l în brațe și spune-i că îl iubești, mai cu seamă când e supărat! El are nevoie să te știe acolo pentru el, nu pentru notele lui.

*Copilul de azi este oglinda familiei!

Da, copilul va reflecta mereu valorile, principiile și educația primite în familie. De la școală primește informații cu care poate construi un viitor academic, profesional, dar prea puțin vor contribui acestea la dezvoltarea lui personală. 

Familia este cea care își lasă amprenta vizibil asupra viitorului adult! De tine, dragă părinte, depinde dacă va fi un adult respectuos și respectabil, iubitor și iubit, înțelegător și înțeles…

Vă las aici și câteva lucrări de azi…așa gândesc elevii mei despre drepturile copiilor!  

Simona

Surpriza zilei… de ieri

Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”

Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉) 

Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳

De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚

Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏

……………………………………………………..

Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏) 

Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte! 

Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!

Simona

În unele situații nu e loc de negociere…

Auzim, din ce în ce mai des, voci care încearcă să negocieze, de la distanță evident, cu dascălii, cu inspectoratele, cu miniștrii… 

Dacă să se facă școala online sau nu. 

Dacă să se filmeze sau nu lecțiile. 

Dacă să se deschidă sau nu camera video în timpul activităților. 

Dacă să se dea teme sau nu. 

Ce să mai? O negociere continuă!

Acum, cum vedem noi lucrurile și de ce nu suntem de acord cu ce este scris în articolul de mai jos: ( îl găsiți pus în primul comentariu😉)

-școala online este obligatorie pentru toată lumea, indiferent că sunt elevi sau profesori! 

Mulți văicăreți: că nu se face școală cum trebuie, că se vor acumula lacune, că stau copiii prea mult cu ochii în monitoare…

Școală se face dacă se vrea. Există elevi dornici să învețe și învață, așa cum există dascăl care își pregătește lecțiile cu mare atenție și aplecare asupra copilului și dascăli care așteaptă cu mâna întinsă ajutor de sus…

Copiii stăteau oricum cu ochii în monitoare, unii de când s-au ridicat în șezut. Sunt convinsă că ați văzut și voi părinți care așază copilului tableta sau telefonul în față și apoi îi strecoară lingurița cu mâncare în gură. Sunt convinsă că și voi cunoașteți părinți care ajungeau acasă doar pentru sărutul de noapte bună. În timpul în care ei erau la serviciu, copiii se aflau în fața monitorului. 

Acum măcar nu pierd timpul pe Tik-Tok sau pe jocuri, ci deprind abilitați digitale. Au învățat, într-un timp scurt, să scrie în word, să realizeze proiecte în Power Point, să scrie o carte digitală etc. Toate aceste abilitați reprezintă baza viitorului, oricât de mult s-ar păcăli unii adulți, care încă susțin că manualul și caietul sunt sfinte.

-camera video trebuie deschisă de toată lumea, elev sau dascăl!

De unde vine scuza asta cu ,,nu deschid camera pentru că sunt anxios”? Haideți să fim serioși, toți suferim de anxietate acum? 

Da, și eu roșesc când vorbesc în public. Uneori mă bâlbâi din cauza asta. Alteori simt cum transpir și picioarele-mi sunt precum lumânările. 

Asta mi se întâmplă când nu cunosc audiența, dar audiența mea este formată din copii și părinți, oameni cu care am o relație. Mi se pare firesc ca eu să le cer copiilor să aibă camera deschisă, pentru că îmi doresc conectarea cu ei zilnică. Îmi doresc să mă vadă și să îi văd, să știe că sunt acolo cu ei și pentru ei. 

Copiii, obișnuiți deja cu figura dascălului, nu se vor teme niciodată să își arate fața la orele online. 

Dascălii care au o relație apropiată, care sunt siguri pe ceea ce sunt și pe ceea ce fac, care se respectă pe sine și care își respectă elevii, nu se vor teme să își deschidă camera. Dimpotrivă, acum e ocazia perfectă de a arăta că ceea ce fac fac din vocație, nu din datorie. 

……………………………………………………..

Adolescenta mi-a mărturisit zilele trecute că ea nu are absolut nicio problemă să deschidă camera și o face, dar numai acolo unde și profesorul este dispus să își arate fața. Nu înțelege cum ,,profesorii ne cer nouă să avem camera pornită, altfel ne pun absențe, dar ei nu o au! Lor le pune cineva absențe?”. 

Are dreptate copilul? Eu zic că da. Nu poți avea pretenții de la ceilalți să facă un lucru pe care tu îl refuzi. Din nou, puterea exemplului!

Să auzim de #maibine și de #dascaldedicat! Să mai renunțăm la scuze și să ne concentrăm pe soluții!

Simona