Deși am mai vorbit despre asta, simt nevoia să revin și acum, la o săptămână de la începerea noului an școlar, tocmai pentru că acum mi se pare că s-a acutizat fenomenul…
Niciodată nu mi-au plăcut comparațiile! Poate pentru că am trăit cu ele: ,,Cutare ce notă a luat? Dar X a mers la olimpiadă! Fata lui Y a luat premiul I!”.
Pentru oamenii crescuți și educați în vremea comunismului poate era ,,normal” să își compare copiii cu ai altora, mai cu seamă pentru că sistemul își dorea uniformizarea…
Dar acum? Acum de ce mai sunt părinți care își compară copiii cu copiii prietenilor sau cu colegii de clasă? Să fie reminiscențele trecutului sau pur și simplu orgolii?
De multe ori, în cadrul întâlnirilor cu părinții, am auzit întrebarea aceasta: ,,Unde se situează copilul meu prin comparație cu ceilalți?”. Nu vă pot descrie senzațiile care mă trec la auzul acestor vorbe, de la furie, frustrare și până la milă față de copilul acelor părinți și chiar față de ei. Trebuie să fie greu să faci tot timpul comparații!
Cu ce te încălzește pe tine, ca părinte, să cunoști rezultatele academice ale celorlalți copii? Dormi mai bine dacă știi că al tău copil este singurul copil cu cel mai mare punctaj obținut la un concurs? Simți nevoia să te justifici tu pentru un rezultat mai slab al copilului intr-un anumit domeniu?
Cum e #maibine să se răspundă la aceasta întrebare? Simplu, copilul e unic si trebuie comparat cu el însuși si cu eforturile pe care le depune pentru a obține anumite rezultate. Părinții ar fi indicat să urmărească doar evoluția și progresul copilului personal și să caute să afle cum îl pot ajuta în domeniul în care nu performează și că nimeni nu este ,,cel mai bun” în toate domeniile.
Există părinți care parcă au o revelație la auzul acestor vorbe, dar și părinți care nu aud și o țin pe a lor: ,,Vreau să știu dacă e printre primii sau printre ultimii, ca să știu dacă trebuie să fac eu ceva!”.
Da, poți face ceva: să îți îmbrățișezi copilul mai des, să îi spui că îl iubești indiferent de rezultatele pe care le obține la școală, să îl ții aproape și să îi oferi suport atunci când are nevoie fără să îi reproșezi neajunsurile, să îi validezi sincer meritele și să nu îl mai compari cu alții!! Nici ceilalți copii nu sunt ca al tău: bun la științe, artă culinară, desen, șah, muzică sau la limbi străine.
E dureros să auzi din gura unui copil: ,,Sunt un prost! Nu sunt bun de nimic! Plâng pentru că nu am luat 100 de puncte și mă ceartă părinții! Trebuie să iau cel mai mare punctaj și să fiu cel mai bun, ca tata! Dacă iau o notă proastă, tata/mama o să fie foarte dezamăgit/ă!”
E greu să îl convingi tu, ca dascăl, că nu e nimic în neregulă cu el dacă întâmpină dificultăți într-un anumit domeniu, dacă acasă i se comunică altceva. Că a greși e omenește și că orice eșec poate fi primul pas spre obținerea unui mare succes.
Înainte de a spune că e vina sistemului de educație pentru că încă promovează concurența, dragi părinți, acordați-vă câteva minute de gândire: cine susține și încurajează concurența și comparațiile între copii?
Unii dascăli cedează presiunii părinților pentru că altfel sunt blamați, comparați și ei cu alți colegi de breaslă cu ,,merite deosebite și culegeri nenumărate lucrate cu elevii”. Dar, vă spun, cei mai mulți și-ar dori să fie lăsați să se bucure alături de elevii lor de învățare, să caute împreună cu aceștia răspunsurile la dileme, întrebări și curiozități. Mulți dascăli își doresc parteneriate solide cu părinții, parteneriate în care punctul de interes comun să fie BINELE copilului!
Să căutăm așadar să ne apropiem mai mult, să construim o relație dascăl-părinte bazată pe comunicare sinceră, pe încredere reciprocă și pe ideea că fiecare vrea doar ce e #maibine pentru copii!
Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.
Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.
Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.
Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.
În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.
În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.
Lacrimi. Neputință. Furie.
Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.
Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.
La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.
Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…
Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne
facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?
Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.
Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…
Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.
Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.
Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.
Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.
Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.
Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.
Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?
Îl recunoști imediat după maniera în care se ascunde în spatele mamei când te cunoaște pentru prima dată.
După îmbujorarea care-l cuprinde când i te adresezi.
După lacrimile care îi joacă în privire când îl soliciți să îți ofere un răspuns sau să desfășoare o activitate nouă.
După neîncrederea pe care o are când e nevoit să demonstreze niște abilitați pe care le are, dar despre care nu vorbește pentru că nu le recunoaște sau consideră că nu sunt suficient de relevante, de importante și de apreciat.
În fine, ce vreau să zic este că tu, ca părinte ai un rol important în încurajarea copilului, fără de care nu se va vedea bun, suficient și nu va progresa. Tot tu, ești primul care ar trebui să îi descoperi talentele și să îl ajuți să și le dezvolte.
Pictează toată ziua? Dezvoltă-i talentul și înscrie-l la cursuri care să îl ajute să deprindă toate tehnicile pentru a-și desăvârși lucrările.
Îi place să cânte, cumpără-i instrumentul acela muzical după care plânge de ceva vreme sau caută-i un profesor bun de canto, dacă face vocalize de dimineața până seara.
Își inventează tot felul de scenete și de roluri pe care le interpretează cu seriozitate? Du-l la teatru!
Lasă expresiile de genul ,,Arta nu vă pune mâncarea pe masă!” sau ,,De muzică se ocupă doar lăutarii!” sau ,,Actorii mor de foame!”. Încurajează-ți copilul să își urmeze talentele și visurile, chiar dacă nu se mulează pe dorințele tale. Copilul trebuie să își urmeze calea lui, nu să te validezi tu prin rezultatele lui. Nu îl obliga pe copil să fie avocatul care nu ai ajuns tu! Nu va fi niciodată doctorul pe care îl dorești tu, dacă el visează să picteze sau să danseze pe o scenă!
Și, mai presus de toate, renunță la ideea că, pentru a avea succes în viață, trebuie să știe foarte bine matematica, să citească toată ziua și să fie premiantul clasei.
Iar tu, dascăl dedicat, după ce ai observat la ce e talentat fiecare copil din clasa ta, #maibine discută cu fiecare părinte. Spune-i ce copil minunat are! Arată-i cât este de important să îl susțină, să îl încurajeze și să îl lase să-și urmeze visul! Asta îi va asigura copilului împlinirea și succesul, cu siguranță!
…………………………………………………
Îmi amintesc prima săptămână din clasa pregătitoare. Un băiețel brunet, cu ochii negri și lacrimile șiroind, nu voia cu niciun chip să intre in clasă. Cu greu am reușit, eu și colega mea, să îl liniștim. Plângea, se zbătea, ne lovea cu pumnii și picioarele și abia aștepta să se deschidă o ușă pentru ca el să poată fugi spre poartă, în căutarea familiei. Încet-încet, s-a convins că suntem drăguțe, că e în siguranță cu noi, că ne e drag și că nimic rău nu i se va întâmpla la școală.
Încurajările noastre, aprecierile sincere și discuțiile cu părinții au contribuit (credem noi) la creșterea stimei de sine și a încrederii în abilitățile pe care le are, atât la desen, cât și la scriere creativă. În perioada aceasta de școală online, parcă a prins și mai mult curaj și dorință de a arăta ce poate, iar rezultatele nu au întârziat să apară, premii și concursuri câștigate, o poveste publicată într-o carte și e doar începutul…
David este un caz fericit, pentru că părinții doresc ca el să își urmeze visurile, dar câți părinți sunt ca ai lui? Câți părinți își văd copiii și îi aud? Câți ascultă sfaturile dascălilor? Câți trec peste orgolii și merg la școală pentru a se consulta cu profesorii?
Vă las mai jos o mostră a lucrărilor lui. Eu sunt tare mândră de cum a evoluat până în prezent! Sunt convinsă că va ajunge un nume cunoscut în lumea artelor și nu numai!
Dragi părinți și dascăli, copilul timid înflorește cu încurajări multe, susținute și autentice!
Simona
Lucrările lui David le puteți admira și pe pagina lui de Instagram:
Când am debutat în cariera de dascăl, am simțit că trebuia să dovedesc celorlalți că mă pot ridica la înălțimea statului nou câștigat.
Așa se face că, atunci când aveam pornirea de a mă juca cu elevii mei în pauze, striga adultul care lua naștere în mine să mă opresc că sunt ridicolă. Nu știu de unde mi-a venit ideea asta… poate de la privirile cu subînțeles ale colegilor mai în vârstă, poate de la directorul care îmi spunea destul de des: ,,Fii serioasă, domnișoară!”, poate de la părinții mei care mă vedeau cu alți ochi acum și care se întrebau ce e cu mine când veneam obosită de la școală, supărată că mulți mă tratau ca pe o novice și nu îmi luau în seamă ideile… Îmi amintesc că într-o dimineață nu am vrut să mă trezesc pentru a merge la serviciu, nu îmi mai doream să dau ochii cu directorul sau cu părintele care m-a acuzat că ,,Mi s-a ridicat nivelul politic…”-nu am înțeles ce voia să spună cu asta-, pentru că i-am mutat copilul de lângă cel mai bun prieten. Atunci a venit tata la mine și mi-a spus că nu îmi mai permit să mă comport copilărește, să devin responsabilă și serioasă… Și am devenit.
Mult timp s-a dat în mine o luptă interioară: să îi dau voie copilului să se joace sau să las adultul să acționeze? Să dau în mintea copiilor sau să le arăt cine deține autoritatea?
După doi ani de învățământ primar, am ajuns să predau la grădiniță. Ei, aici trebuia să fiu copil, altfel nu aveam niciun succes la prichindei! Greu mi-a fost în primele săptămâni, dar apoi totul a decurs natural.
Acum, chiar dacă surprind uneori priviri înțepătoare, dacă simt și am chef de joacă, mă joc! Mă joc cu copiii personali, mă joc cu copiii mei de la școală, mă joc cu pisica…Mă dau în leagăn sau cu tiroliana, țopăi în trambulină sau…pe balotul de paie și apoi îmi testez articulațiile sărind de la înălțime! Și da, domn’le, acum chiar nu îmi mai pasă de ce cred ceilalți!
Cum ar fi lumea dacă toți adulții și-ar aminti de copilul interior și l-ar bucura din când în când cu câte un joc?
Mi-e dor de copiii mei de la școală! Mi-e dor de colegele mele din școală!
Mi-e dor de întâlnirile cu părinții!
Mi-e dor chiar și de consiliile profesorale!😢
Numai cine nu e dascăl nu poate înțelege ce simțim noi că de atâta vreme stăm departe de școală…😔
Cu tot dorul meu, mă întreb adesea dacă revenirea la școală pe 14 septembrie este cea mai bună soluție pentru noi toți: elevi, părinți, dascăli.🤔
Nu pot să nu mă gândesc la ce va însemna ,,distanțarea socială în clasă”, când noi, eu și copiii mei, ne îmbrățișam de nenumărate ori pe zi.
Cum ne vom abține noi acum? Să le spun: ,,Stop, nu mai avem voie să ne îmbrățișăm!”? Cu siguranță, ei abia așteaptă să reia concursul ,,Cine o îmbrățișează mai strâns pe Simo?”.🤗
Cum își vor da ei seama că le zâmbesc aprobator sau încurajator, dacă nu mi se va vedea zâmbetul?
(Cum mă va atenționa Sofia că nu mai am ruj pe buze?🤣)
Cum îmi voi da seama că un copil a înțeles sau nu anumite explicații, dacă eu nu îi pot vedea mimica? Să stea mai des cu mâna ridicată sau să mă strige mai tare?🖐
Cum vor interacționa între ei în pauze, dacă trebuie să stea la distanță? Ce facem cu jocul lor preferat ,,Mațele încurcate”?🤷🏻♀️
Cum vor mânca gustările în pauze? Pe sub mască? Ieșim afară să mâncăm și stăm la 1,5 m? 😷
Cum va proceda părintele dacă vine copilul acasă răcit? Îl va aduce iar cu nurofenul ascuns în ghiozdan și va spune că ,,îi curge puțin nasul de la aerul condiționat, dar nu are febră” sau își va lua concediu medical la fiecare episod de răceală?🤒
Cum va proceda școala dacă se îmbolnăvesc dascălii și nu mai pot veni la școală? Cine îi va înlocui? Și ce impact va avea asta asupra elevilor, în special a celor din clasele mici care se atașează de doamna lor? 🤕
Cum voi proceda eu, dacă fetele mele se îmbolnăvesc și trebuie să stau cu ele? Îmi iau concediu medical, apelez la înțelegerea conducerii școlii să îmi acorde zile libere? Ce vor face elevii mei în cazul acesta?🧏🏻♀️
Da, îi pot înțelege și pe părinții care sunt nevoiți să revină la serviciu și nu au cu cine lăsa copiii acasă. Dar dacă se îmbolnăvesc, copiii lor fac o formă ușoară, iar părinții au nevoie de spitalizare? Cu cine rămân copiii?🦠
Nu pot să nu mă gândesc la familiile monoparentale. Ce se întâmplă cu copilul, dacă părintele necesită spitalizare?👀
Nah, sunt doar câteva întrebări pe care mi le adresez în această perioadă și la care nu am găsit încă un răspuns…
Recunosc, mie mi-a plăcut foarte mult școala online și aș putea continua așa până când se vor crea condițiile necesare revenirii în siguranță în clasă. Am învățat, alături de elevii mei, multe lucruri noi. Am descoperit împreună softuri/aplicații educaționale interesante, care ne-au stimulat, provocat și încântat. Dacă se vrea a se învăța, dascălii o pot face (chiar e recomandat) în aceeași măsură și în același timp cu elevii săi. Doar îmbrățișările ne-au lipsit, dar de acestea nu vom avea parte oricum, chiar dacă vom reveni la școala normală… 👍
Cu toate acestea, oricâte griji am avea noi, ca părinți și dascăli, ar fi #maibine să încercăm să îi ținem departe pe copii de ele și să nu le transmitem și lor temerile noastre.
Să ne gândim totuși că ei vor fi la școală, unde vor fi nevoiți să suporte toate regulile noi si schimbările provocate de situația actuală.🙅🏻♀️
Așadar, voi cum vedeți revenirea la școală? Aveți emoții sau nu?💁🏻♀️
Ei bine, dacă tot nu am cum să mă bucur de o tabără cu elevii mei, mi-am spus că aș putea suplini această nevoie cu alte activități în natură: drumeții montane, campare cu cortul sau autorulota, trasee cu bicicletele ș.a. alături de familie și câțiva prieteni cu copii…
Astăzi este despre aventura cu cortul…
Vara aceasta am descoperit Munții Măcin și am hotărât să-i explorăm mai mult, să le străbatem potecile înguste, să admirăm necontenit flora și fauna acestora. Astfel că, la fiecare două săptămâni noi suntem pregătiți pentru aventură.⛰ De data aceasta, ne-am propus să și înnoptăm cu cortul o seară, pentru a-i oferi mezinei ocazia să afle cum este să dormi în natură și pentru a stinge dorul de tabără al amândurora. 🏕
Toate bune și frumoase, ajungem la baza muntelui, ne luăm rucsacul în spate și o luăm în sus pe cărare. 🏞Noi cu zâmbetul până la urechi, dorința de explorare și soarele arzător deasupra capului. Mezina, după primii 200 m începe să întrebe când ajungem. Când ajungem unde? Am pornit la drum cu gândul să ne bucurăm de plimbare, nu cu scopul de a ajunge undeva. Nu, nu e bine! Copiilor trebuie să le spui clar care este scopul acțiunii, unde ajungi, ce cauți acolo și când te întorci… Și uite așa am avut parte tot drumul de întrebări de genul: ,,De ce mergem?”, ,,Ce căutam?”, ,,Unde trebuie să ajungem?”, ,, Cât mai avem?” etc. Probabil că dacă se afla în compania colegilor de clasă, altfel ar fi stat situația…🤷🏻♀️
Nah, noi am venit la munte să ne conectăm cu natura și cu sunetul insectelor și al păsărilor pădurii, dar ea nu… Încercăm să răspundem cu tot calmul din lume tuturor întrebărilor copilului, îi distragem atenția de la ,,durerea ei” arătându-i fluturașii, formele copacilor și priveliștile extraordinare. Încercăm, că nu ne iese mereu! Căldura înăbușitoare pune capac situației și facem cale întoarsă, spre satisfacția copilului care nu înțelege ce rost au drumețiile când de fapt am plecat la munte cu gândul de a ,,sta cu cortu’ “. 😕 Fiecare cu dorințele lui!
Entuziasmul tuturor atinge cote maxime la instalarea cortului în care urmează să înnoptăm. Ne bucurăm apoi de grătar, depănăm amintiri în jurul focului de tabără, ne minunăm de cântecul păsărelelor și sunetul insectelor, ne balansăm alene în hamac… 🔥
Moș Ene vine pe la gene. 🌘 După chinul spălatului pe picioare, pe dinți și îmbrăcatul cu pijamaua, luăm cu toții poziția de somn. Mezina adoarme instant, dar eu nu. Eu mă întorc de pe o parte pe cealaltă. Salteaua scârțâie. Soțul sforăie. Îi dau un ghiont în coastă să înceteze, el de ce doarme și eu nu? Aud un foșnet pe lângă cort…șarpe, animalele pădurii, câini…ce o fi asta? 🦔🕷Verific copilul dacă nu e cu spatele lipit de peretele cortului și îl asigur trăgând pilota mult sub el. Mai fac o încercare…în zadar. 🤦🏻♀️
Ajung să mă rog să treacă noaptea mai repede, dar ea se încăpățânează să mai stea. La prima rază de soare mă ridic și ies afară din cort. 🌞 E timpul să mă odihnesc în hamac. Măcar acum pot și vedea ce se petrece în jurul meu! 🤷🏻♀️
În loc de concluzie: e frumos la cort, dar nu să dormi. Degeaba mi-a plăcut cândva, că nu mai am 18 ani, vârsta la care nu îmi puneam atâtea întrebări și nu mă gândeam la atâtea riscuri. Acum sunt la vârsta aceea în care pun în balanță riscuri și beneficii și tind adesea să iau decizii în funcție de primele, chiar dacă mi-ar plăcea să le văd doar pe cele din urmă.
Copiii însă simt altfel aventura la cort, le place ideea de a dormi altundeva decât într-un pat de hotel, le place să se joace în jurul focului de tabără, să caute lemne și să alerge în voie. La nivel teoretic, și adulților le place…numai că acum țin mai mult la confort. Cu toate acestea, probabil că ne vom mai aventura cu cortul în această vară… de dragul copiilor.🏕
Bunicul tău ți-a spus cândva: ,,Fii bun, rău poate fi oricine!”. Nu era om cu multă carte, dar avea câteva vorbe înțelepte ce ți-au rămas bine întipărite în memorie.👴🏻
……………………………………………….
În cercul restrâns al copilăriei tale timpurii, rar ai întâlnit oameni răi, cei mai mulți se ajutau între ei, râdeau și își petreceau timpul liber împreună la clacă sau la diversele munci ale câmpului, primeau copiii vecinilor la masă și aveau grija unii de alții. (Sau așa îi vedeai tu…)Da, erau câteva babe mai urâcioase care vă alungau de pe stradă când deveneați prea gălăgioși, dar vi se părea amuzant vouă, copiilor de-o șchioapă. 🤭
………………………………………………..
Când ai intrat la școală, ai ajuns să te temi de tovarășii profesori ce foloseau nuaiaua pe elevi, căci la sat mulți credeau că ,,bătaia este ruptă din Rai”, iar unii părinți își dădeau acordul… Fie vorba între noi, unii încă mai cred asta!😱
…………………………………………………
Apoi ai crescut și ai pornit spre oraș (la liceu), încrezătoare că îți va merge bine, că lumea va fi bună cu tine, că te va susține și te va încuraja să îți îndeplinești visul de a ajunge mare. În schimb, ai întâlnit profesori care te-au umilit de la prima întâlnire cu afirmații de genul: ,,Hm, uită-te și tu la fetele astea de la oraș: frumoase, elegante…(și ridicau în picioare, spre exemplificare, două colege născute și crescute într-o localitate puțin mai mare decât satul copilăriei tale, dar era oraș, nah…)! Se vede că voi ( eu și alte câteva colege) sunteți de la țară!”. De menționat că profesoara respectivă preda psihologie…?! 🤦🏻♀️În primă fază te-a durut, apoi ai lucrat cu tine și ai iertat-o, dar nu ai uitat! Nu, așa ceva nu se uită!🧏🏻♀️
Probabil că și alții gândeau ca respectiva doamnă și nu acordau prea mult credit fetei de la țară. Cu toate acestea, nu te-ai lăsat descurajată, ci ai ajuns să îți îndeplinești visul, acela de a ajunge dascăl. 👩🏻🏫 Și ți-ai găsit primul post tot la țară, iar aici ai găsit și oameni buni, dar și oameni care te considerau arogantă pentru că nu îți puteai explica cum un copil a ajuns în clasa a IV-a fără să știe măcar a-și scrie numele. ,,Domnișoară, ți s-a pus pata pe copiii ăștia? Nu înțelegi că noi trebuie să îi trecem pe toți clasa, că altfel ne închide școala? Ce vrei, să fac naveta la bătrânețe?”… 🤷🏻♀️ Degeaba ai încercat să explici că lucrurile acestea nu îi vor ajuta pe copii și că era nevoie de implicare mai multă din partea dascălilor astfel încât să-i vezi pe copii înflorind, nu trecând ca gâsca prin apă. 🦆 Și da, li s-a închis școala câțiva ani mai târziu, iar tu ți-ai luat zborul spre o lume mai bună, deși te atașasei emoțional de copii și ei de tine. (Întâmplarea a făcut ca o fostă elevă să o întâlnească pe sora mai mică și să îi ceară să îi fie nașă pentru că, îi spuse ea: ,,Semeni cu fosta mea învățătoare.”. Și ai mers la nunta ei…of, chiar nu ești bătrână!🤣)
…………………………………………………
Apoi, cu pași mici, dar siguri, ai ajuns să lucrezi într-o școală particulară. 🔝Nu vă imaginați că aici toată lumea e cu Zen, calmă, bună și pozitivă. O, nu! Cred că cele mai dure lecții le-ai primit aici! Dure lecțiile, dar învățămintele bune! 🙏
Unele te-au întărit, altele te-au dărâmat. Uneori ai plâns și ți-ai scris demisia în gând, alteori te-ai încurajat singură și ți-ai spus că doar ești o luptătoare și nu merită să te consumi atât…
…………………………………………………
Și da, acum nu te mai lași afectată de răutățile unora, ci îți vezi de drum, cu fruntea sus și încredere că Universul îți aduce doar oamenii de care ai nevoie pentru a te dezvolta. ♥️🙏
Ai învățat în toți acești ani să spui ce gândești, chiar dacă mulți preferă o minciună frumoasă în locul adevărului dureros și crud. Da, mulți te plac, dar probabil tot atât de mulți te displac. Ideea e că acum ai învățat să te concentrezi asupra celor ce te plac și mai puțin a celorlalți. Și vai, ce bine e!🔊
,,Unii oameni apar în viața ta ca o binecuvântare, alții ca o lecție. (Maica Tereza)
Crescută fiind într-o familie cu mentalitatea că aproape totul e periculos și trebuie să ai mare grijă să nu pățești ceva, te-ai temut toată copilăria (și nu numai…) de două lucruri: mersul pe bicicletă și înotul.🚴🏻♀️🏊🏻♀️
🚲Să fi avut vreo 9-10 ani când ai văzut-o pe sora ta, mai mică cu vreo doi ani, cum se ostenea să încalece bicicleta bunicului. Deși îi admirai curajul, tresăreai de fiecare dată când o vedeai că se aventura pe uliță cu bicicleta, uriașă pe lângă ea, o puștoaică ce nu ajungea la șa. 👧🏻Ei bine, ea a reușit să deprindă mersul pe bicicletă, tu nu. Nu în copilărie, ci în jurul vârstei de 30 de ani, când ți-ai luat inima în dinți, soțul drept instructor și bicicleta fiicei tale (vă imaginați ce fel de bicicletă era , dacă fiica avea vreo 5-6 ani! Nu că ai fi tu prea înaltă…😂). Evident că locul cel mai bun pentru exersare era tot ulița copilăriei tale, unde altundeva? Acolo era cel mai potrivit loc de înfruntat frica! 🏘
Soțul începe să explice cum stau lucrurile cu pedalele, cum să urci pe șa, cum să ții echilibrul…în fine, teorie! E momentul pentru practică! 🚲
Bun! Urci pe bicicletă, el ține de șa, tu te dezechilibrezi, ai emoții, tremuri și transpiri, dar nu te lași. Și el are emoții, aleargă, transpiră și te încurajează cum a făcut și cu fiica ta. 🥵Și babele se strâng la poartă, iar moșii privesc peste gard. 👵🏻🧓🏼Tu nu ai ochi pentru ei, ci realizezi că ești jucătorul principal de pe terenul lor abia când auzi o vecină că-ți face galerie: ,,Haide, S că poți! Ce dracu’, conduci tu ditamai mașina și nu poți să mergi pe bicicletă?” 🙅🏻♀️Domn’le, ce să mai, așa motivată ai fost că ai reușit să înveți mersul pe bicicletă în ziua aia!😂
Cu înotul e altă poveste, nu aveai unde să exersezi pentru că nu exista nicio baltă în apropierea satului, ci doar un canal de irigații unde doar unii copii se aventurau. 🏖Unii învățau, dar alții se înecau, motiv pentru care nu te apropiai de acea apă… ❌ Când și-a pierdut viața o fată din sat în acel canal, nu ai dormit câteva săptămâni… Deci, nici înotul nu era pe lista de priorități a copilăriei tale. 🙈 Mai târziu, tot soțul s-a străduit să te îndrume, dar nu i-a reușit 100%, în sensul că, dacă nu simți nisipul sub picioare, te cam duci la fundul apei…Nah, mai ai timp să înveți, ai doar 40 de ani!💁🏻♀️
În loc de concluzie, dragi părinți, încurajați-vă copiii chiar și când pentru voi pare imposibil să reușească! 👏 Deși poți învăța orice la orice vârstă, unele lucruri le înveți cel #maibine și fără teamă în copilărie! Voi ce temeri v-ați învins?👻
Am trăit emoții contradictorii zilele acestea…Pe de o parte am fost extrem de prinsă cu pregătirile pentru finalul de an școlar ca profesor, pe de altă parte, ca mamă, a trebuit să găsesc cuvintele cu care să îmi conving mezina că nu mă pot împarți în două și să o încurajez că viața merge înainte, iar dorul ei de doamna învățătoare se va stinge în timp…sau nu.🤷🏻♀️
Cum perioada aceasta nu a permis interacțiunea fizică, fiecare dascăl a gândit momentul de absolvire condiționat de distanțarea socială, de la întâlniri ferite de ochii lumii prin parcuri, la festivitate de absolvire online.👩🏻🏫
Mezina a avut întâlnire cu colegii și doamna învățătoare în parc pentru fotografii, iar momentul de rămas bun, la final de clasa a IV-a, pe Zoom. 📲 Știți cât de greu le este mamelor dascăli să se împartă între copiii personali și cei de la școală? Cine a trăit asta, cunoaște sentimentul! Cine nu, află acum un crâmpei… Ei bine, deși îi promisesem că voi fi alături de ea la sesiunea foto, nu am putut participa pentru că aveam lecții online cu elevii. 👩🏻💻Lacrimi, jale, muncă de lămurire…evident cu copilul meu, nu cu elevii mei. M-a durut cumplit când am văzut-o că pleacă tristă, cu lacrimi în ochi… (și a trebuit să dau explicații și pentru întârzierea la ședința de catedră…)😢M-am consolat cu gândul că voi putea fi alături de ea la absolvirea de pe Zoom, însă, nici de data asta, nu am putut fi prezentă pentru că, ce crezi?, a coincis cu ultimele mele două întâlniri în online cu elevii. Cum să te împarți? Cum? Eu încă nu am găsit metoda…🤷🏻♀️
Da, norocul meu că e copil bun, că poate înțelege rolul meu dublu și că acceptă că nu pot fi mereu alături de ea, deși doare asta cumplit… Dar azi, azi am lăcrimat împreună după ce am închis, în același timp, sesiunile online, fiecare cu clasa ei. Eu pentru că mi-a părut rău că nu i-am fost alături zilele acestea, dar și pentru că îmi va fi dor de elevii mei, iar ea pentru că a fost extrem de emoționantă ceremonia de absolvire a clasei a IV-a și pentru că îi va lipsi foarte mult doamna învățătoare. 😭
Nu, nu am terminat: tot azi am fost invitată să particip la absolvirea 🎓elevilor mei din generația anterioară, elevi pe care i-am iubit foarte mult și care îmi sunt la fel de dragi, copii cu care am amintiri minunate, copii buni, empatici și veseli. Emoțiile și amintirile m-au năpădit atât de tare!!!🙅🏻♀️Am retrăit într-o oră pe Zoom momentele amuzante, proiectele în care ne-am implicat împreună, discuțiile lungi din pauze sau din jurul focului de tabără, ori zilele când veneau cu flori și se plângeau că le e greu la gimnaziu, cu atâția profesori…👨🏻🔬👩🏻💼
Un băiat și-a amintit cum i-am confecționat un trandafir din hârtie prin clasa a II-a, de un Sf. Valentin, când era foarte trist că nu are ce să îi ofere unei fetițe pe care o plăcea… 👩❤️👨
Nah, cum să nu plângi? Cu vocea sugrumată și lacrimile șiroind, abia am putut articula câteva cuvinte…😭
Concluziile pe care le desprind la finalul acestei zile sunt următoarele:
-rolurile de mama și dascăl nu sunt întotdeauna compatibile;🤦🏻♀️
-despărțirile dintre elevi și dascălii dedicați vor rămâne întotdeauna dureroase, indiferent de metoda aleasă;
-absolvirea virtuală, deși emoționantă, nu poate înlocui interacțiunea fizică, îmbrățișarea de la final, lacrimile și emoțiile…
Am făcut școală la țară, în vremuri triste, comuniste… Am avut șase învățători.😏
1) Prima învățătoare era o domnișoară tânără, sensibilă și calmă. 👩🏻Era atât de sensibilă și de emotivă că a leșinat la deschiderea anului școlar. (Până la acel moment auzisem de la bunica expresia ,,a baldosit”, dar nu aveam idee cum arată un om baldosit sau leșinat…Când am ajuns să iau un dicționar în mână, am aflat că nu există cuvântul ,,baldosit” în limba română, ci ,,baldisit”. 😂 ) Domnișoara învățătoare probabil nu își dorise să lucreze la țară, că s-a transferat la oraș după primul trimestru. 👩🏻🏫🏢Am suferit mult atunci…
2) A urmat un domn învățător. Locuia la oraș și el, dar făcea naveta la țară. Domn impunător, serios, cu drag de meserie, dar școlit în sistemul vechi. La orele lui nu mișca nimeni. Îmi amintesc că de la el am luat primele, și ultimele bețe la palmă. Era o zi geroasă de iarnă, cu nămeți uriași, dar noi nu aveam voie afară pentru că intram cu zăpada pe ghete, zăpadă care se topea la intrarea în clasă și strica minunăție de parchet vintage. ❄️Și, nah, ce să facem și noi, copii mici de clasa I, ne căutam tot felul de jocuri pe holul școlii sau în clasă. Și uite așa îi vine ideea unui coleg năstrușnic să lipim bețișoarele pe care le foloseam la matematică pe godinul încins, pentru a le înfrumuseța cu o floricică la capete. 🥢Toate bune și frumoase, dar niciunul dintre noi nu a observat fumul din interior. 💨Numai pe tovarășul învățător l-a deranjat… Și atât de tare l-a supărat că parcă-l și văd, roșu la față de furie, cum îi spune unui coleg să meargă la cel mai rău învățător din școală să îi împrumute o nuia. 😡Doamne, până aici ne-a fost! Învățătorul respectiv era vestit printre elevi ca având cele mai dureroase nuiele…din lemn de nuc…groase…flexibile… Da, și vine colegul nostru, spășit și tremurând de spaimă, cu nuiaua. I-o înmânează, parcă în slow motion, învățătorului nostru, iar acesta începe altoiala… mă trec și acum fiorii!!! 😱Ideea este că, atunci când a ajuns la mine, parcă s-a mai înmuiat puțin…pesemne că îi era milă de mine, că eram copil cuminte și serios, sau poate se gândea că tata îi era prieten. În fine, m-a lovit cu nuiaua aceea mai ușor decât pe alți colegi, dar umilința a fost dureroasă rău de tot! 😥Când ne-am reîntâlnit după mulți ani, i-am spus că nu mi-a plăcut niciodată metoda aceasta și că mi-a lăsat o rană adâncă mult timp…
Următorii trei învățători au fost suplinitori și nu au stat decât câteva luni fiecare. Nu am amintiri clare cu/despre ei…🤫
Însă, în clasa a IV-a a venit o domnișoară învățătoare titulară. Blândă, calmă, sensibilă. 👩🏼🏫Am iubit-o mult, atât de mult că i-am furat mamei un ruj💄 (…din acela verde, dar care, la atingerea buzelor, devenea roz) și un mărțisor mare făcut de tata din fulgi mari de fazan și bibilică, le-am ambalat cum m-am priceput eu mai bine și i le-am oferit cadou de ziua dumneaei, pe 5 martie. 🎁 Deși eram fericită că am putut și eu să îi ofer ceva domnișoarei mele învățătoare, am avut mustrări de conștiință mult timp după întâmplare…
Și atât de drag mi-a fost acest dascăl că atunci am avut primul gând ,,să devin învățătoare când o să mă fac mare”… Și visul mi s-a îndeplinit!🙏
În loc de concluzie: în copilărie, fiecare om cu care interacționăm lasă o amprentă în formarea noastră, ideea este să nu lase cicatrici…
La mulți ani, dragi dascăli ce modelați viitori adulți! Să fiți mereu buni, calzi și iubitori! Să îi iubiți pe cei mici și să nu uitați să fiți #maibine modele de urmat, nu de evitat!🎉
