Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 5

Mă transfer la o grădiniță mai aproape de casă. Sunt repartizată la o grupă mixtă, pe care o împart cu o doamnă educatoare cu experiență (eu fiind încă începătoare, chiar dacă aveam deja definitivatul luat), o doamnă extraordinară de care mă leagă și acum o prietenie frumoasă.

La prima ședință a cadrelor didactice, mă orbește aurul de pe pieptul unei colege și-mi asurzește urechile glasul ei strident. Se gudura pe lângă directoare, făcea glume nepotrivite pentru un dascăl și râdea de se zguduiau ferestrele. Aveam să o cunosc pe cea mai bună prietenă a directoarei, mâna dreaptă a acesteia și fostă femeie de serviciu. Tocmai absolvise un colegiu (lumea spunea că la fără frecvență și plătit de soț) și se pregătea să intre la clasă, pentru al doilea an. Anunțul i-l făcuse chiar soțul, pe când aceasta mătura curtea grădiniței: ,,Aruncă mătura, că de azi ești educatoare!”. 

În fine, mi-am zis să nu aplec urechea la povești și să îi acord doamnei o șansă, poate chiar avea har pentru această meserie, dar nu a avut șansa să intre la liceul pedagogic. Mi-a trecut repede când a început să vină tot mai des la mine să o ajut să realizeze proiecte pentru activități, chiar și pe cele pentru examenul de definitivat. Am avut astfel ocazia să constat că notițele ei aveau extrem de multe greșeli gramaticale sau de ortografie. 

Într-o zi, vin eu la serviciu și în fața ochilor îmi apare o imagine pe care nu cred că o voi uita vreodată. Doamna X ținea pe frunte o găină congelată! Mă uit mai bine, poate mă înșel. Nu! Chiar e o găină. Cu picioarele de-o parte și de alta a capului și cu pieptul fix pe frunte. Întreb, înăbușindu-mi un hohot de râs, ce face cu găina congelată pe cap și-mi răspunde că tocmai s-a rostogolit pe scări și și-a pus ceva rece la frunte să nu i se ridice vreun cucui. 🤦🏻‍♀️

……………………………………………………..

Avem ceea ce avem acum în sistem pentru că, mult timp, în colegii a intrat cine a vrut și a ieșit cine a dat bani cui trebuia. Desființarea liceelor pedagogice a fost o mare greșeală, iar acum plătim polițele. 

Bineînțeles, am avut și colege educatoare minunate, absolvente de colegii. Acestea nu și-au ales doar o meserie. Au fost nu doar tolerante cu elevii, ci i-au iubit ca pe propriii copii și le-au fost dascăli model, inspirați, cu vocație.

Așadar, să sperăm la #maibine în educație și la un sistem de formare a cadrelor didactice eficient și corect, dar și la unul de evaluare periodică la clasă, dar care să nu fie doar de ochii lumii, ci să urmărească dacă dascălul are tact pedagogic și este apt din punct de vedere academic și psihologic să se afle în fața copiilor. 

Simona

Publicat pe

Temă altfel

Aveam tradiția noastră de a ieși afară, în curtea școlii, la prima zăpadă pentru a ne juca cu bulgării sau pentru a crea îngeri pe omătul moale. 

Joi, la prima oră, copiii mă întreabă, cum obișnuiau să facă la școală, ,,Simo, a nins mult! Ieșim afară să ne jucăm?”. 

Un nod în gât mi s-a pus… Toată ora m-am gândit la dorința lor, așa că le-am spus că singura temă pe care o vor avea va fi aceea de a construi un om de zăpadă. Am vorbit cu colega mea și ne-am înțeles să nu aibă nicio altă temă. 

Și ce s-au mai bucurat copiii! La ora de teme mi-au umplut galeria foto cu oameni de zăpadă, care mai de care mai haios. Vă las și pe voi să vedeți câțiva!

Dragi părinți, vă încurajăm, când e o zi cu soare sau a nins frumos și știți că le-ar prinde bine copiilor să petreacă mai mult timp la aer, să învoiți copilul de la orele de teme. E foarte important pentru toți să ne luăm din când în când o pauză…

Voi ce temă altfel ați dat zilele acestea?

Simona

Publicat pe

Despre etnie, prietenie și toleranță…

La școala generală am avut o colegă în clasă de etnie rromă. Pentru mine nu a avut nicio relevanță acest aspect. Drumul nostru de la și către școală era același, deci îl parcurgeam împreună. În unele zile mergeam la ea acasă să ne facem temele sau venea ea la mine să ne jucăm. Nu am știut că e de etnie până târziu,  când l-am auzit pe un coleg de la altă clasă că-i spune ,,țigancă”. M-a înfuriat atunci și nu înțelegeam de ce e rău cu ea. Nu m-a interesat niciodată culoarea pielii ei, era colega și prietena mea și atât. 

……………………………………………………..

În satul nostru veneau periodic rromi ce-și instalau corturile în capătul străzii noastre. De ei îmi era frică pentru că ne speriase bunicii că ,,dacă nu suntem cuminți, ne iau țiganii în sac”. Mi-am dat seama că nu e așa când am văzut că una dintre femeile de etnie era mereu prezentă în curtea bunicii să-i ghicească în cărți. Spunea despre bunică-mea că-i este cea mai bună prietenă. Le auzeam stând de vorbă ore în șir. Cred că eram clasa a IX-a când am văzut-o ultima dată. Atunci mi-a spus că mă voi mărita cu ,,un băiat cu însemnele statului pe umeri”…🤣 Nu a ghicit bine! 

La facultate am avut doi colegi de etnie, o fată și un băiat. Simpatici amândoi, serioși și ambițioși. S-au căsătorit după absolvire și au ajuns oameni de succes în domeniul lor. Îmi amintesc momentul de absolvire când au venit toți membrii familiilor lor și-i vedeai cât de emoționați erau. Aflasem că fata era singura persoană din familie care absolvise facultatea, moment de sărbătoare și de mândrie pentru ei. 

……………………………………………………..

Da, știm cu toții cazuri de nerespectare a legii, de rea credință sau violență, dar poate ar fi #maibine dacă am renunța la generalizări. Poate ar fi #maibine, dragi părinți si dascăli, să ne educăm copiii să fie mai toleranți cu ceilalți și să nu se uite doar la culoarea pielii, ci la calitățile acelui om. Poate ar fi mai bune să le cultivăm omenia și bunul simț, empatia și dragostea de aproape, înțelegerea și altruismul. Să scăpăm de etichete, de acuze, de priviri cu subînțeles, de sprânceana ridicată. Să fim oameni! Și ei sunt oameni!

Simona

Publicat pe

De ce nu mai citesc copiii?

Este întrebarea ce se află pe buzele tuturor adulților de azi…

Eu vin și întreb: voi când ați început să citiți cu drag?

Eu am descoperit lectura de plăcere în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a. Până la acel moment, am urât lectura. Citeam doar ce era dat de la școală sau dacă mă obliga mama. Și credeți-mă, mama era foarte insistentă! 

Când am devenit și eu mamă, am încercat diferite metode prin care să le fac pe fete să iubească lectura. Mi-a mers până au intrat ele la școală, apoi totul a devenit o negociere continuă: ,,Citesc doar ce îmi dă doamna! Nu e în lista de cărți de la școală!”.

Am încercat nenumărate variante: 

-am făcut clubul de lectură al familiei, în care fiecare membru citea ce dorea, apoi povestea în câteva propoziții despre ce era vorba în carte. Le-a plăcut pentru o perioadă, apoi nu a mai mers…

-le-am întrebat ce cărți preferă și le-am cumpărat doar pe cele pe care mi le cereau ele: Agatha Christie, Sherlock Holmes, Erin Hunter etc. A funcționat până au epuizat colecția, apoi… 

-am citit noi, ca părinți, în fața lor zilnic. Avem câte 3-4 cărți pe noptieră fiecare. Degeaba spun unii că va citi copilul, dacă își vede părintele făcând asta…adevărul este că nu acum, poate mai târziu. Sper!

-le-am lăudat și recompensat pentru fiecare carte citită. Degeaba…

În momentul în care le-am prezentat bibliografia școlară obligatorie, au refuzat din start să citească. Adolescenta mi-a răspuns că se descurcă folosind rezumatele de pe internet și că la școală ,,profa nu se prinde și nu insistă să citim”. Mezina mi-a confirmat bănuielile ,,citesc degeaba, că doamna nu ne verifică”.

Gândindu-mă că și părinții elevilor mei s-ar putea confrunta cu aceleași dificultăți, am implementat  la clasă, încă de la generația anterioară, câteva idei:

-am chemat diferite persoane să le citească o poveste copiilor, în cadrul proiectului ,,O nouă poveste, un alt povestitor”, despre care v-am mai scris…

-ne-am înscris în clubul de lectură al editurii Arthur, de la care cumpăram cărți pe placul copiilor

-am dedicat primele zece minute din fiecare oră de limba română lecturii. În primele cinci minute, copiii își adresează întrebări din ce au citit anterior, iar în următoarele cinci minute, câțiva copii citesc cu voce tare din carte. Ca temă, le-am dat de citit zilnic-la început câteva rânduri, apoi paragrafe, apoi pagini…

-pe perioada vacanțelor nu am dat niciun caiet de exerciții sau vreo culegere, ci doar de citit…

Și a funcționat! Da, elevii mei citesc și le place ca apoi să dezbată, să facă schimb de opinii, să argumenteze și să facă recomandări. A fost greu la început, dar acum sunt puțini cei care încearcă să mai sară peste lectura zilnică.

În urma acestor experiențe, atât din rolul de mamă, cât și din cel de dascăl, concluziile mele sunt următoarele:

-rolurile acestea nu se întrepătrund, ba uneori se bat cap în cap, riscând să strici relația cu copilul dacă ,,o faci pe profesoara acasă”;

-ca părinte, fă tot ce poți pentru a-i cultiva gustul pentru lectură în primii ani de viață, când vocabularul este în formare;

-după ce învață să citească, apreciază-i efortul și laudă-l sincer. În clasa I va fi dornic să îți demonstreze că și el poate să citească așa cum o faci tu. Apoi îi va trece. Bucură-te acum!

-ca dascăl, degeaba îi dai lista de lecturi dacă nu faci verificarea sub nicio formă. Copilul nu va fi motivat să citească pentru că nu are ocazia să îți demonstreze asta. Găsește o metodă prin care să verifici ce, cât și mai ales cât de conștient a citit din cartea pe care i-ai dat-o. Simpla întrebare ,,Ai citit?” nu este suficientă. El poate spune da, când de fapt răspunsul adevărat este NU! 

-tot din rolul de dascăl, dă-i ocazia copilului să-și folosească imaginația și să redea în cuvinte proprii povești: la început pe bază de imagini, apoi după titlu, inspirate din lecturile citite sau din întâmplările trăite ori visate, de ce nu? Cu cât începi mai devreme, cu atât mai bine! Nu zic că toți vor ajunge mari oratori, scriitori sau poeți, profesori de limba română sau lingviști, dar măcar își vor fi îmbogățit vocabularul și vor putea avea dialoguri inteligente cu ceilalți. 

Voi cum ați reușit să vă determinați copiii să citească de plăcere, nu din obligație?

Simona

Publicat pe

Îmblânzitoarea de litere…

Ieri am primit un mesaj de la eleva mea, Beatrice, în care îmi spunea că a mai scris o carte, pe care o dedică tuturor copiilor cu dificultăți de citire, eu fiind ,,îmblânzitoarea de litere”…

Mesajul ei m-a bucurat și, în același timp, mi-a trezit amintiri nu tocmai plăcute, de pe vremea când m-am confruntat la clasă cu situația copilului dislexic.

Da, este o situație dificilă atât pentru dascăli, cât și pentru copil, părinții copilului, dar și pentru colegii de clasă ai acestuia.

Să le luăm pe rând…

Dascălii, cel puțin cei din generația mea, nu au avut formare pe acest tip de dificultate în învățare. Îmi amintesc că la pedagogie ni s-a reamintit vag că există copii care întâmpină dificultăți la citire, scriere sau calcul matematic, dar că nu e de domeniul școlii, ci al altor specialiști. 

Ce am făcut eu până la momentul în care am avut la clasă un astfel de copil? Cred că ce ar face orice dascăl: am direcționat părinții către logoped. Știam că unii copii vor reuși să nu mai confunde b cu d, f cu v, s cu z cu timpul. Știam că cei care scriu de la dreapta la stânga, vor reuși să își corecteze acest aspect cu timpul. Știam că scrisul în oglindă se va corecta tot cu timpul. Însă nu știam că sunt unii copii care, în ciuda multiplelor exerciții făcute la clasă, vor continua să nu înțeleagă anumite noțiuni. 

Copilul nu înțelege de ce el nu poate și ceilalți pot; de ce la el fug literele pe foaie, iar la ceilalți nu; de ce uită repede ce l-ai învățat, iar ceilalți par să rețină cu ușurință totul… Și devine frustrat. Și începe să se întrebe ce e în neregulă cu el. Și plânge. Și se lovește. Și se numește singur ,,prost”… 

Părinții, pe de altă parte, se împart în două categorii: cei ce dau vina pe dascăl pentru că nu are metode să îl învețe pe copil și cei ce iau în seamă recomandările acestuia de a consulta un specialist. 

Toată lumea este frustrată! Însă, dacă măcar o parte din cei implicați, rămâne calmă și încearcă să caute soluții, lucrurile o iau pe un făgaș normal, la un moment dat.

Ce am făcut eu? Deși, repet, eu, dascălul, nu sunt în măsură să pun un diagnostic, pot face recomandări. Da, pot urmări activitatea copilului încă de la clasa pregătitoare și-i pot spune părintelui ce am notat, în urma observațiilor la clasă. Nu e suficient pentru a-l convinge pe părinte? Atunci îi solicit ajutorul consilierului școlii, care poate asista la orele de curs, poate avea o discuție individuală cu copilul, poate solicita o întâlnire cu părinții, la care să participi și tu, evident, și în care să prezentați concluziile voastre, îngrijorările și să faceți recomandările necesare.

Pentru mine, momentele acestea sunt momente de Aha!… Am început să caut tot felul de materiale sau cursuri care să mă ajute. Am participat la conferințe și întâlniri cu specialiști. În urma acestora am desprins câteva concluzii:

-dislexia afectează cam 10% din populație și nu este o boală, ci o dificultate în învățarea citit-scrisului;

-nefiind o boală, nu există vindecare; 

-este moștenire genetică;

-se manifestă pe tot parcursul vieții; pur și simplu, înveți să trăiești cu ea, utilizând diferite tehnici;

-dislexia nu înseamnă inteligență scăzută (unii elevi dislexici au un nivel de inteligență peste medie);

-singurul manual pentru copiii dislexici este unul tipărit prin anii ‘70;

-copiii dislexici încurcă des stanga cu dreapta;

-învățarea cititului se face prin asociere cu imagini, la clasele mici;

-sunt recomandate evaluările orale și fișele de lucru pe coală galbenă;

-copilul trebuie învățat să își noteze temele și lecțiile într-o agendă;

-profesorul de sprijin poate fi de ajutor, acolo unde se poate…

 Pentru părinții și dascălii ce doresc să aprofundeze subiectul, în București există un centru ce vine în sprijinul lor. Se numește Edulier și este coordonat de Cristiana Ionescu, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat atunci când am avut nevoie!

În loc de concluzie: nu mă declar ,,îmblânzitoarea de litere”, dar măcar mă străduiesc…😉

Simona

https://www.storyjumper.com/book/read/92865756/5fb945c825e4a

Publicat pe

Surpriza zilei… de ieri

Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”

Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉) 

Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳

De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚

Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏

……………………………………………………..

Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏) 

Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte! 

Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!

Simona

Publicat pe

În unele situații nu e loc de negociere…

Auzim, din ce în ce mai des, voci care încearcă să negocieze, de la distanță evident, cu dascălii, cu inspectoratele, cu miniștrii… 

Dacă să se facă școala online sau nu. 

Dacă să se filmeze sau nu lecțiile. 

Dacă să se deschidă sau nu camera video în timpul activităților. 

Dacă să se dea teme sau nu. 

Ce să mai? O negociere continuă!

Acum, cum vedem noi lucrurile și de ce nu suntem de acord cu ce este scris în articolul de mai jos: ( îl găsiți pus în primul comentariu😉)

-școala online este obligatorie pentru toată lumea, indiferent că sunt elevi sau profesori! 

Mulți văicăreți: că nu se face școală cum trebuie, că se vor acumula lacune, că stau copiii prea mult cu ochii în monitoare…

Școală se face dacă se vrea. Există elevi dornici să învețe și învață, așa cum există dascăl care își pregătește lecțiile cu mare atenție și aplecare asupra copilului și dascăli care așteaptă cu mâna întinsă ajutor de sus…

Copiii stăteau oricum cu ochii în monitoare, unii de când s-au ridicat în șezut. Sunt convinsă că ați văzut și voi părinți care așază copilului tableta sau telefonul în față și apoi îi strecoară lingurița cu mâncare în gură. Sunt convinsă că și voi cunoașteți părinți care ajungeau acasă doar pentru sărutul de noapte bună. În timpul în care ei erau la serviciu, copiii se aflau în fața monitorului. 

Acum măcar nu pierd timpul pe Tik-Tok sau pe jocuri, ci deprind abilitați digitale. Au învățat, într-un timp scurt, să scrie în word, să realizeze proiecte în Power Point, să scrie o carte digitală etc. Toate aceste abilitați reprezintă baza viitorului, oricât de mult s-ar păcăli unii adulți, care încă susțin că manualul și caietul sunt sfinte.

-camera video trebuie deschisă de toată lumea, elev sau dascăl!

De unde vine scuza asta cu ,,nu deschid camera pentru că sunt anxios”? Haideți să fim serioși, toți suferim de anxietate acum? 

Da, și eu roșesc când vorbesc în public. Uneori mă bâlbâi din cauza asta. Alteori simt cum transpir și picioarele-mi sunt precum lumânările. 

Asta mi se întâmplă când nu cunosc audiența, dar audiența mea este formată din copii și părinți, oameni cu care am o relație. Mi se pare firesc ca eu să le cer copiilor să aibă camera deschisă, pentru că îmi doresc conectarea cu ei zilnică. Îmi doresc să mă vadă și să îi văd, să știe că sunt acolo cu ei și pentru ei. 

Copiii, obișnuiți deja cu figura dascălului, nu se vor teme niciodată să își arate fața la orele online. 

Dascălii care au o relație apropiată, care sunt siguri pe ceea ce sunt și pe ceea ce fac, care se respectă pe sine și care își respectă elevii, nu se vor teme să își deschidă camera. Dimpotrivă, acum e ocazia perfectă de a arăta că ceea ce fac fac din vocație, nu din datorie. 

……………………………………………………..

Adolescenta mi-a mărturisit zilele trecute că ea nu are absolut nicio problemă să deschidă camera și o face, dar numai acolo unde și profesorul este dispus să își arate fața. Nu înțelege cum ,,profesorii ne cer nouă să avem camera pornită, altfel ne pun absențe, dar ei nu o au! Lor le pune cineva absențe?”. 

Are dreptate copilul? Eu zic că da. Nu poți avea pretenții de la ceilalți să facă un lucru pe care tu îl refuzi. Din nou, puterea exemplului!

Să auzim de #maibine și de #dascaldedicat! Să mai renunțăm la scuze și să ne concentrăm pe soluții!

Simona

Publicat pe

De ce părinții nu (mai) au încredere în școală…

Avem prieteni din diferite domenii de activitate, din medii sociale diferite. Prieteni cu educație aleasă, dar și prieteni cu un nivel de educație medie. Prietenii care locuiesc în urban, dar și prieteni din rural.

Cu mici excepții, majoritatea se declară nemulțumită de școală și de dascăli.

De unde vin nemulțumirile?

 1. Temele pentru acasă. Cei mai mulți nu le vor. Și de ce nu le vor? Pentru că, de cele mai multe ori, nu le văd relevanța. Le-ar plăcea ca aceste teme să îmbine util teoria cu practica, însă întâlnesc multe exerciții de memorare fără sens a unor informații ce se află la un click distanță. Copiii lor plâng și sunt frustrați că nu știu, nu pot și nu își mai doresc teme. Ar prefera să meargă cu bicicleta, să practice un sport, să construiască o machetă la istorie sau geografie sau să realizeze un proiect tematic la chimie sau fizică. Orice, dar nu memorare mecanică sau efectuarea de exerciții fără număr din culegeri scrise de autori celebri. Frustrarea atinge cote maxime când temele reușesc să le dea planurile de sfârșit de săptămână peste cap.

 2. Relația cu dascălii. Cei mai mulți părinți nu au, nu știu cum să aibă sau chiar nu vor să aibă o relație cu dascălii copiilor lor. De ce? Cei mai mulți se plâng că dascălii sunt aroganți și îi tratează cu superioritate. Cei care au încercat mai mult s-au lovit de un mare zid când au solicitat consultații/întâlniri individuale. Unii dascăli refuză aceste întâlniri motivând că un telefon este suficient, punctual pe un anumit subiect. De cele mai multe ori, se întâmplă când copilul a făcut ceva greșit. Niciun părinte nu își dorește o astfel de discuție, în care se pune pe tapet doar ce nu a făcut copilul bine. Un aspect sesizat chiar zilele trecute de un prieten a fost acesta: ,,La noi, educația se bazează doar pe evidențierea greșelilor”. Just!

 3. Prestanța dascălilor. Chiar dacă sună jignitor pentru aceștia, atitudinea, stilul și prestanța lor ca dascăli sunt extrem pe importante pentru părinți. Și cum să nu își pună părintele semne de întrebare când dascălul copilului se exprimă sau scrie greșit în limba maternă, de la ,,să aive” la ,,se merită”, de la ,,rebuse” la ,,cei drept…”, de la ,,să complecteze” la ,,copii nu învață”, de la ,,nu fă aia” la ,,te du acum”. Tu, în calitatea ta de dascăl, nu ai voie să faci astfel de greșeli, fie că predai matematică, geografie, istorie sau limba engleză.

 4. Școala online. Cei mai mulți părinți o urăsc. Și nu pentru că sunt nevoiți să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să îi lase singuri ori să îi supravegheze la lecții, ci pentru că NU SE FAC TOATE ORELE si se tem de repercusiuni. Da, cele mai multe ore nu se țin sau sunt susținute fie fără cameră (pentru că dascălii nu vor ,,expunere”), fie se trimit diferite scheme ale lecțiilor pentru a fi învățate și apoi li cere copiilor rezolvarea câtorva exerciții ce nu vor fi niciodată verificate. Încă sunt discuții aprinse pe forumurile profesorilor în care aceștia refuză să participe la școala online, ,,că nu e normal, că nu au fost instruiți, că nu știu cum, că nu au cu ce, că sunt înregistrați etc”. Însă știm cu toții că cine vrea, poate! 

 5. Programa prea încărcată. Acest punct se leagă de primul și nu îl mai dezvolt și eu pentru că a fost extrem de mult comentat de prea multă lume. Da, e nevoie de schimbarea programei. Însă, chiar și cu cea actuală, dacă ai imaginație și deschidere spre nou, poți adapta conținuturile în funcție de interesele copiilor; fără dictare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme, fără conspecte de pe manuale și memorare mecanică. Se poate, dar trebuie să vrei! 

Tu, cel care citești acest mesaj, ce mulțumiri sau nemulțumiri reale (nu ideale) ai în legătură cu școala?

P.S. Orice asociere cu sisteme de educație din alte țări este inutilă și fără nicio susținere în cultura și civilizația poporului nostru. 

Simona&Ioana

Publicat pe

De ce nu (mai) respectă copiii regulile?

Întrebare ce se află des pe buzele unor adulți…

Când mezina a intrat la școală, m-am trezit că sunt introdusă în alte două grupuri de părinți (în afara celor de la școala mea, fiica cea mare etc): unul cu doamna învățătoare, altul doar cu părinții. Cât credeți că am supraviețuit? Eu, care am toată răbdarea din lume (cine mă cunoaște, știe că pot sta o zi întreagă înșirând mărgele pe o ață, atât de răbdătoare sunt…uneori😉), nu am rezistat decât până la finalul clasei pregătitoare (nu clasa 0, atenție!).

Degeaba le-a cerut doamna, prea politicos, de altfel, să se păstreze grupul doar pentru informări, degeaba am întărit și eu această cerință la o oarecare distanță. Trimitea doamna învățătoare un mesaj, urma șirul de ,,Mulțumesc!”, ,,Mulțumim!”, ,,Mulțumim!”, ,, Cea mai bună doamnă!” și tot așa, până răspundea și penultimul părinte din clasă, eu fiind cea care se abținea.

Bine, bine! Dar până când să te abții? De Crăciun s-a umplut telefonul de brazi, cadouri și artificii virtuale! Punctul culminant a fost atins după vacanța de Paște, când o mămică a scris pe grup că fiul ei nu își găsește un caiet și ne ruga pe noi să verificăm dacă nu cumva a fost luat, din greșeală, de un alt copil. Ei, și începe tirul de replici, care mai de care mai ,,amuzante”: ,,Poate l-a păpat cățelul!”, ,,Să nu fie printre alte cărți, noi așa am pățit!”, ,,Poate i-a căzut în curtea școlii.” Ce să mai, toți aveau câte o soluție sau explicație…

Toleranța mea atinsese nivelul cel mai de jos, așa că am vorbit cu o mămică, cu care aveam o relație bună, să mă informeze și pe mine când se discută ceva important și AM PĂRĂSIT GRUPURILE. A rămas, în schimb, numărul vechi al soțului, număr de telefon ce a fost preluat de mezină mai târziu. Și iată cum s-a trezit fiica mea în grupul de Whats’App al clasei, cel oficial. Am modificat setările, astfel încât să nu fie deranjat copilul, și îmi mai aruncam câte o privire doar când mă anunța cineva de la școală că ,,se discută ceva important pe grup”.

Acum, mezina este clasa a V-a. La rugămintea mea, a dezactivat setările făcute de noi în urmă cu mulți ani, în ideea în care ,,au crescut părinții”, copiii sunt mari și discuțiile sunt serioase și la obiect. Săptămâna trecută mă sună, aproape cu disperare, că ea ,,nu mai poate cu părinții ăștia, sunt mai rău decât copiii!!!”. O rog să părăsească grupul, îi scriu mesaj părintelui administrator și, iată-mă iar în ambele grupuri! Mare greșeală, vă spun! 

De câteva zile se tot discută dacă să vină toți copiii la școală fizic sau nu. Au pus atâta presiune pe dirigintă că aceasta a cedat și a anunțat că ,,pot veni toți acum, că sunt pupitre individuale”, deși decizia inițială a școlii a fost să se învețe în sistem hibrid, alternând grupele la două săptămâni.

Evident că cei care își doresc să se respecte planul inițial sunt minoritari, cei mai mulți negociază cu doamna dirigintă sau încearcă, jignind pe ceilalți, să își impună punctul de vedere: că ,,e o prostie virusul”, că ,,Fiți serioși! Ați văzut vreun copil mort de covid?”, ,,Parcă a luat-o lumea razna cu virusul ăsta!”, ,,Ce mi-e cu 16 copii în clasă, ce mi-e cu 32?”…

Domn’le, nu știam că suntem așa un popor de negociatori! Serios, acum totul se negociază: legi, reguli, ordonanțe…TOT!

Las aici mesajul lansat și pe grup:

,,Înțeleg că sunt părinți care își doresc să trimită copiii la școală din diferite motive, însă ce se întâmplă cu cei care vor să își știe copiii în siguranță? Nu pot să înțeleg de ce se pune o astfel de presiune asupra dascălilor să caute soluții pentru a veni toată lumea la școală, atâta vreme cât există o recomandare pentru împărțirea colectivului, mult prea mare, în două grupe egale. Ne dorim copii care să respecte regulile, însă noi, adulții, suntem primii care le încălcăm. Noi ne dorim ca fiica noastră să fie în siguranță la școală. Cum se va întâmpla asta, dacă vin toți cei 32 de elevi în același timp? Cum vă puteți imagina că vor sta la distanță unii de ceilalți? Nu vreau să îmi imaginez cum va fi la toaletă sau pe hol în pauze…”

Vă întreb și pe voi, e normal ce facem noi, părinții? E normal să intervenim atât în deciziile școlii? E normal ca noi să credem despre ceilalți că sunt ,,spălați pe creier” pentru că au grijă de sănătatea copiilor lor și de a celor din jur?

Țineți-mi pumnii, urmează ședința cu părinții!🤨

Simona

Publicat pe

Alimentația

Nu am fost niciodată o persoană pretențioasă când a venit vorba despre mâncare. Mama a gătit dintotdeauna foarte bine, dar, spre exasperarea ei, parcă cea mai bună mâncare era tot cea din vecini. Tușa Leana făcea cele mai bune scovergi, tanti Lica cea mai bună fasole, iar tanti Leana cel mai bun bulz mâncat vreodată, ea îl numea ,,ou de mămăligă cu brânză”…

Eram mulți copii pe uliță, strigam, ne jucam și alergam toată ziua în praf sau prin toate curțile oamenilor. Vorba aceea, energie multă aveam, foamea nici nu o simțeam! Dacă nu ne strigau bunicile să venim la masă, noi nu plângeam că vrem mâncare. 

Culegeam dudele dintre găinațul păsărilor, prunele sau corcodușele ne țineau de sete. Nu se punea în discuție să le spălăm înainte de a le consuma și, cu toate acestea, nu știu să fi făcut vreodată enterocolită sau toxiinfecție alimentară. 

Primul șoc din sfera alimentației l-am avut în clasa a VIII-a. Mergeam la pregătire pentru examenul de absolvire, iar profesoara mea de matematică avea o fetiță de un an: dolofană, frumușică și mereu morocănoasă. Printre exerciții și probleme de geometrie, profesoara mai întindea un cearșaf pe culme, mai pregătea prânzul sau cina pentru cea mică. Într-una din zile, mă anunță că este foarte supărată că fiica ei refuză să mănânce și că mă roagă pe mine, ca o ultimă speranță, să încerc să o hrănesc. Cu mâna tremurândă am prins castronul și am privit-o lung cum a ieșit din casă. Vai, două zile nu am mai mâncat nici eu! Amestecul maroniu mi-a întors stomacul pe dos. Totuși, am încercat să păcălesc fetița să guste măcar o linguriță, dar la cât de tare se strâmba și se încovoia în scaun, mi-am spus că nu are sens să mai insist. Am aruncat mâncarea în toaletă și am tras apa, iar profesoarei i-am spus că a mâncat tot. Cu ochii mari și vizibil impresionată de reușita mea, mi-a cerut să mutăm ședințele în preajma prânzului și să hrănesc doar eu copilul. Ooo, nuuu! Palidă și cu voma în gât, am întrebat ce conținea amestecul maroniu. Ou fiert, brânză dulce, babană și ciocolată! Ce? Cine ar da așa ceva unui copil? Am tras adânc aer în piept, m-am scuzat că nu am autobuz să ajung la ora prânzului și mi-am făcut prima promisiune: că eu nu-mi voi îndopa copiii cu amestecuri grețoase…

Al doilea șoc l-am avut când am lucrat ca educatoare. În grupa mea era un băiețel de vreo 5 ani care refuza să mănânce. Deși, la vremea respectivă nu eram mamă, aveam experiență în creșterea copiilor, (doar avusesem grijă de sora mea…), așa că am oprit-o pe mamă să îi comunic cele constatate. Mărturisirea ei m-a lăsat fără cuvinte: copilul nu știa să mestece pentru că toate alimentele  îi erau pasate…atunci am aflat și de existența blender-ului! Sărmanul copil, îi surprindeam privirea pofticioasă, dar nu știam că de fapt el nu știa cum să mănânce. Cine îi strivea apoi, cu furculița, mâncarea? Eu, bineînțeles! Mă durea sufletul să îl văd nemâncat atâta vreme, dar am căzut totuși la o învoială cu mama: să încerce, treptat, să îi introducă alimentele sub formă solidă, dar cu siguranță a eșuat, copilul slăbea văzând cu ochii, apoi nu a mai venit la grădiniță… Mi-am făcut atunci a doua promisiune: că nu voi folosi blender pentru pasarea alimentelor când voi avea copii.

Au urmat apoi nenumărate experiențe cu mame grijulii pe care le vedeam alergând cu castronul după copii poate-poate reușesc să îi determine să înghită ceva; părinți care tremurau la ora mesei; tată care imita diverse personaje pentru a-l determina pe copil să deschidă gura, astfel încât mama să-i vâre lingurița în gură; copil hrănit în fața tabletei sau a telefonului; părinți vegani ce își obligau copiii să mănânce doar verdețuri și făcând afirmații nepotrivite despre cei ce ,,mănâncă animale moarte”; părinți care cred că dacă au copilul pufos, acesta este și sănătos etc.

Am văzut copii care strângeau bani să își cumpere bomboane pe ascuns, copii care în tabere ar fi mâncat, dimineața, la prânz, seara și între mese, doar chipsuri și ar fi băut numai sucuri energizante, copii care și-au cumpărat ca ,,amintire” înghețata la care au visat tot anul școlar, copii care își mituiau colegii, ascuns de ochii adulților, să le vândă un hamburger de la Mc…

De fiecare dată când asistam la astfel de scene, îmi mai făceam câte o promisiune și m-am ținut de ele! 

Cred cu tărie că obsesiile părinților nu fac decât să adâncească frustrarea, nemulțumirea, dezgustul copilului pentru un aliment băgat pe gât cu forța sau, dimpotrivă, să stârnească și mai mult curiozitatea lui pentru alimentele interzise cu desăvârșire. 

De ce i-aș da copilului amestecuri de alimente pe care eu nu le-aș putea înghiți vreodată?

De ce i-aș interzice eu copilului meu să mănânce înghețată, când eu abia așteptam să se deschidă cofetăria?

De ce i-aș interzice copilului meu să guste, din când în când, un hamburger de la Mc Donalds’, dacă și pe mine mă atrage uneori mirosul?

Nu zic să nu te preocupe alimentația sănătoasă, dar nu transforma dorința ta pentru un stil de viață sănătos intr-o obsesie ce va avea consecințe neplăcute pentru copil. Nu spun să treci zilnic pragul restaurantelor de tip fast food, dar lasă copilul la petrecerea aia organizată de colegul lui la Mc. Nu te îndemn să ai un congelator plin de înghețată, dar oferă-i copilului plăcerea de a savura un cornet din când în când.

De ce să duci lucrurile la extrem, când e mai ușor să le ții în echilibru?

Pune în balanță excepțiile acestea alături de ortoexie, anorexie, bulimie sau obezitate, diabet. Spre ce se înclină talerul? 

Simona