Deși am mai vorbit despre asta, simt nevoia să revin și acum, la o săptămână de la începerea noului an școlar, tocmai pentru că acum mi se pare că s-a acutizat fenomenul…
Niciodată nu mi-au plăcut comparațiile! Poate pentru că am trăit cu ele: ,,Cutare ce notă a luat? Dar X a mers la olimpiadă! Fata lui Y a luat premiul I!”.
Pentru oamenii crescuți și educați în vremea comunismului poate era ,,normal” să își compare copiii cu ai altora, mai cu seamă pentru că sistemul își dorea uniformizarea…
Dar acum? Acum de ce mai sunt părinți care își compară copiii cu copiii prietenilor sau cu colegii de clasă? Să fie reminiscențele trecutului sau pur și simplu orgolii?
De multe ori, în cadrul întâlnirilor cu părinții, am auzit întrebarea aceasta: ,,Unde se situează copilul meu prin comparație cu ceilalți?”. Nu vă pot descrie senzațiile care mă trec la auzul acestor vorbe, de la furie, frustrare și până la milă față de copilul acelor părinți și chiar față de ei. Trebuie să fie greu să faci tot timpul comparații!
Cu ce te încălzește pe tine, ca părinte, să cunoști rezultatele academice ale celorlalți copii? Dormi mai bine dacă știi că al tău copil este singurul copil cu cel mai mare punctaj obținut la un concurs? Simți nevoia să te justifici tu pentru un rezultat mai slab al copilului intr-un anumit domeniu?
Cum e #maibine să se răspundă la aceasta întrebare? Simplu, copilul e unic si trebuie comparat cu el însuși si cu eforturile pe care le depune pentru a obține anumite rezultate. Părinții ar fi indicat să urmărească doar evoluția și progresul copilului personal și să caute să afle cum îl pot ajuta în domeniul în care nu performează și că nimeni nu este ,,cel mai bun” în toate domeniile.
Există părinți care parcă au o revelație la auzul acestor vorbe, dar și părinți care nu aud și o țin pe a lor: ,,Vreau să știu dacă e printre primii sau printre ultimii, ca să știu dacă trebuie să fac eu ceva!”.
Da, poți face ceva: să îți îmbrățișezi copilul mai des, să îi spui că îl iubești indiferent de rezultatele pe care le obține la școală, să îl ții aproape și să îi oferi suport atunci când are nevoie fără să îi reproșezi neajunsurile, să îi validezi sincer meritele și să nu îl mai compari cu alții!! Nici ceilalți copii nu sunt ca al tău: bun la științe, artă culinară, desen, șah, muzică sau la limbi străine.
E dureros să auzi din gura unui copil: ,,Sunt un prost! Nu sunt bun de nimic! Plâng pentru că nu am luat 100 de puncte și mă ceartă părinții! Trebuie să iau cel mai mare punctaj și să fiu cel mai bun, ca tata! Dacă iau o notă proastă, tata/mama o să fie foarte dezamăgit/ă!”
E greu să îl convingi tu, ca dascăl, că nu e nimic în neregulă cu el dacă întâmpină dificultăți într-un anumit domeniu, dacă acasă i se comunică altceva. Că a greși e omenește și că orice eșec poate fi primul pas spre obținerea unui mare succes.
Înainte de a spune că e vina sistemului de educație pentru că încă promovează concurența, dragi părinți, acordați-vă câteva minute de gândire: cine susține și încurajează concurența și comparațiile între copii?
Unii dascăli cedează presiunii părinților pentru că altfel sunt blamați, comparați și ei cu alți colegi de breaslă cu ,,merite deosebite și culegeri nenumărate lucrate cu elevii”. Dar, vă spun, cei mai mulți și-ar dori să fie lăsați să se bucure alături de elevii lor de învățare, să caute împreună cu aceștia răspunsurile la dileme, întrebări și curiozități. Mulți dascăli își doresc parteneriate solide cu părinții, parteneriate în care punctul de interes comun să fie BINELE copilului!
Să căutăm așadar să ne apropiem mai mult, să construim o relație dascăl-părinte bazată pe comunicare sinceră, pe încredere reciprocă și pe ideea că fiecare vrea doar ce e #maibine pentru copii!
Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.
Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.
Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.
Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.
În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.
În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.
Lacrimi. Neputință. Furie.
Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.
Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.
La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.
Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…
Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne
facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?
Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.
Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…
Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.
Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.
Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.
Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.
Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.
Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.
Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?
Știi genul acela de om care, atunci când el sau copilul lui are un eșec, dă vina pe ceilalți? Ba e vina profesorului care l-a pregătit și care s-a dovedit că nu a știut să îl învețe cum trebuie pe copil. Ba e vina profesorului evaluator care este nedrept sau extrem de exigent. Ba a fost prea cald. Ba prea frig și tot așa… Toți ceilalți sunt vinovați, el sau copilul lui, nu!
Dar genul acela de om care, atunci când alții au succes, atribuie succesul conjuncturii? Ba a avut noroc de subiecte ușoare la examen. Ba a avut ziua norocoasă. Ba au fost ceilalți indulgenți. Ba că sunt condițiile sociale cele care au determinat ca factorii decizionali să aibă o altă privire de ansamblu asupra unei evaluări… ș.a
Oricum ai privi lucrurile, este vorba despre neasumare, frustrare, invidie sau, pur și simplu, răutate.
Dragi părinți, acum e șansa voastră să schimbați lumea! Oferiți-le copiilor exemple de bună purtare, învățați-i să se bucure de succesul colegului de bancă, al prietenului sau vecinului și nu îl mai întrebați: ,,Gigel ce notă a luat? El cum a putut? A, copilul X a intrat la liceul ăla pentru că părinții sunt influenți, dar el nu e chiar așa deștept.” ș.a
Puterea e în mâinile voastre! Lucrați la stima de sine a copilului și nu îl comparați cu alții pentru a nu-i alimenta sentimentul de invidie. Invidia e bună doar dacă îl motivează să obținută un succes pe care l-a admirat la cineva. Altfel, e nocivă. E aducătoare de boală. E monstruozitate.
Copilul, odată ajuns adult, va fi genul acela de om care evită să între în contact cu colegul care a înregistrat un succes în viața lui profesională sau familială. Va fi adultul acela care nu va saluta și va evita privirea omului care a muncit pentru a obține niște rezultate. Nu se va gândi cât efort a depus pentru a ajunge la acest succes, câte nopți nedormite a avut, la cât de multe plăceri a renunțat pentru a ajunge acolo unde se află la momentul în care e invidiat. Va fi genul de coleg pe care nimeni nu și-l va dori, genul de om cu energie joasă, genul de om care nu va ști să lucreze într-o echipă pentru că se va gândi că nu are nimic de câștigat etc.
Haideți să construim o lume #maibună fiind mai buni unii cu ceilalți!
Știți zilele acelea care încep cu o insomnie și continuă cu nenumărate întâlniri online, telefoane, creat materiale pentru lecții, verificare teste? Ești prinsă ca-ntr-un vortex și te învârți în același timp cu el. O astfel de zi e aceasta…🙋🏻♀️
La ora 4 dimineața nu ai somn, dar te încăpățânezi să ții ochii închiși poate se îndură Moș Ene și te vizitează totuși. În zadar! Probabil că el doarme dus și nu te aude!
Te răsucești de câteva ori de pe o parte pe cealaltă și până la urmă cedezi. Ca o stafie umblătoare și rătăcită-n Univers, îți cauți alinarea într-o cană de ceai și un documentar pe BBC. 👻Hai, nu mai spera că vine somnul, că nu ai nicio șansă! Ți-a dovedit-o săptămâna trecută când tot pe la ora 4 rezolvai teste online. 🤦🏻♀️
Documentarul se sfârșește și odată cu el și noaptea. Mai scrii câteva gânduri. Unele se leagă, altele nu.
Îți notezi în agendă obiectivele pe termen scurt, dar și unul pe termen lung. Spui o mantră, meditezi câteva minute și transmiți gândul în Univers. Să fie primit!🙏
Cafeaua e aburindă. Deși e decofeinizată, mirosul ei te trezește din visare. E timpul să treci la treabă!☕️💻
Intri în prima conferință cu un părinte vesel, simpatic și cu poftă de vorbă. Te dor obrajii de la cât ai zâmbit! Vai, ce bine îți prind astfel de momente! 🤣
Rămâi cu colega ta în conferință pentru a discuta despre elevi, situații, lecții. Convocați o întâlnire managerul școlii și directorul pentru o urgență… 😰
Între timp, ai nenumărate mesaje pe WhatsApp, Messenger, e-mailuri și inevitabil te încurci în răspunsuri. 🤭Cunoașteți? În general sunt bine cu organizarea, dar azi am încurcat unele borcane. Noroc că lumea mă iubește și îmi acceptă și astfel de zile…sau așa îmi place să cred!🤦🏻♀️
Te uiți la ceas! Când s-a făcut ora prânzului? Și noi ce mai mâncăm? (laitmotivul perioadei…) Din nou te declari o norocoasă că ai tăi nu sunt pretențioși și se mulțumesc cu orice. Învârti în cratiță cu aceeași viteza cu care se învârte capul tău. Îți spui că meriți o pauză până la ora 14:15 când începi lecția, dar simți că te-a lovit inspirația și începi să scrii…asta!✍🏻☝🏻 Voi sunteți #maibine? Hai, s-avem o zi cu soare, calm și răbdare!🌝
Îl recunoști imediat după maniera în care se ascunde în spatele mamei când te cunoaște pentru prima dată.
După îmbujorarea care-l cuprinde când i te adresezi.
După lacrimile care îi joacă în privire când îl soliciți să îți ofere un răspuns sau să desfășoare o activitate nouă.
După neîncrederea pe care o are când e nevoit să demonstreze niște abilitați pe care le are, dar despre care nu vorbește pentru că nu le recunoaște sau consideră că nu sunt suficient de relevante, de importante și de apreciat.
În fine, ce vreau să zic este că tu, ca părinte ai un rol important în încurajarea copilului, fără de care nu se va vedea bun, suficient și nu va progresa. Tot tu, ești primul care ar trebui să îi descoperi talentele și să îl ajuți să și le dezvolte.
Pictează toată ziua? Dezvoltă-i talentul și înscrie-l la cursuri care să îl ajute să deprindă toate tehnicile pentru a-și desăvârși lucrările.
Îi place să cânte, cumpără-i instrumentul acela muzical după care plânge de ceva vreme sau caută-i un profesor bun de canto, dacă face vocalize de dimineața până seara.
Își inventează tot felul de scenete și de roluri pe care le interpretează cu seriozitate? Du-l la teatru!
Lasă expresiile de genul ,,Arta nu vă pune mâncarea pe masă!” sau ,,De muzică se ocupă doar lăutarii!” sau ,,Actorii mor de foame!”. Încurajează-ți copilul să își urmeze talentele și visurile, chiar dacă nu se mulează pe dorințele tale. Copilul trebuie să își urmeze calea lui, nu să te validezi tu prin rezultatele lui. Nu îl obliga pe copil să fie avocatul care nu ai ajuns tu! Nu va fi niciodată doctorul pe care îl dorești tu, dacă el visează să picteze sau să danseze pe o scenă!
Și, mai presus de toate, renunță la ideea că, pentru a avea succes în viață, trebuie să știe foarte bine matematica, să citească toată ziua și să fie premiantul clasei.
Iar tu, dascăl dedicat, după ce ai observat la ce e talentat fiecare copil din clasa ta, #maibine discută cu fiecare părinte. Spune-i ce copil minunat are! Arată-i cât este de important să îl susțină, să îl încurajeze și să îl lase să-și urmeze visul! Asta îi va asigura copilului împlinirea și succesul, cu siguranță!
…………………………………………………
Îmi amintesc prima săptămână din clasa pregătitoare. Un băiețel brunet, cu ochii negri și lacrimile șiroind, nu voia cu niciun chip să intre in clasă. Cu greu am reușit, eu și colega mea, să îl liniștim. Plângea, se zbătea, ne lovea cu pumnii și picioarele și abia aștepta să se deschidă o ușă pentru ca el să poată fugi spre poartă, în căutarea familiei. Încet-încet, s-a convins că suntem drăguțe, că e în siguranță cu noi, că ne e drag și că nimic rău nu i se va întâmpla la școală.
Încurajările noastre, aprecierile sincere și discuțiile cu părinții au contribuit (credem noi) la creșterea stimei de sine și a încrederii în abilitățile pe care le are, atât la desen, cât și la scriere creativă. În perioada aceasta de școală online, parcă a prins și mai mult curaj și dorință de a arăta ce poate, iar rezultatele nu au întârziat să apară, premii și concursuri câștigate, o poveste publicată într-o carte și e doar începutul…
David este un caz fericit, pentru că părinții doresc ca el să își urmeze visurile, dar câți părinți sunt ca ai lui? Câți părinți își văd copiii și îi aud? Câți ascultă sfaturile dascălilor? Câți trec peste orgolii și merg la școală pentru a se consulta cu profesorii?
Vă las mai jos o mostră a lucrărilor lui. Eu sunt tare mândră de cum a evoluat până în prezent! Sunt convinsă că va ajunge un nume cunoscut în lumea artelor și nu numai!
Dragi părinți și dascăli, copilul timid înflorește cu încurajări multe, susținute și autentice!
Simona
Lucrările lui David le puteți admira și pe pagina lui de Instagram:
Când am debutat în cariera de dascăl, am simțit că trebuia să dovedesc celorlalți că mă pot ridica la înălțimea statului nou câștigat.
Așa se face că, atunci când aveam pornirea de a mă juca cu elevii mei în pauze, striga adultul care lua naștere în mine să mă opresc că sunt ridicolă. Nu știu de unde mi-a venit ideea asta… poate de la privirile cu subînțeles ale colegilor mai în vârstă, poate de la directorul care îmi spunea destul de des: ,,Fii serioasă, domnișoară!”, poate de la părinții mei care mă vedeau cu alți ochi acum și care se întrebau ce e cu mine când veneam obosită de la școală, supărată că mulți mă tratau ca pe o novice și nu îmi luau în seamă ideile… Îmi amintesc că într-o dimineață nu am vrut să mă trezesc pentru a merge la serviciu, nu îmi mai doream să dau ochii cu directorul sau cu părintele care m-a acuzat că ,,Mi s-a ridicat nivelul politic…”-nu am înțeles ce voia să spună cu asta-, pentru că i-am mutat copilul de lângă cel mai bun prieten. Atunci a venit tata la mine și mi-a spus că nu îmi mai permit să mă comport copilărește, să devin responsabilă și serioasă… Și am devenit.
Mult timp s-a dat în mine o luptă interioară: să îi dau voie copilului să se joace sau să las adultul să acționeze? Să dau în mintea copiilor sau să le arăt cine deține autoritatea?
După doi ani de învățământ primar, am ajuns să predau la grădiniță. Ei, aici trebuia să fiu copil, altfel nu aveam niciun succes la prichindei! Greu mi-a fost în primele săptămâni, dar apoi totul a decurs natural.
Acum, chiar dacă surprind uneori priviri înțepătoare, dacă simt și am chef de joacă, mă joc! Mă joc cu copiii personali, mă joc cu copiii mei de la școală, mă joc cu pisica…Mă dau în leagăn sau cu tiroliana, țopăi în trambulină sau…pe balotul de paie și apoi îmi testez articulațiile sărind de la înălțime! Și da, domn’le, acum chiar nu îmi mai pasă de ce cred ceilalți!
Cum ar fi lumea dacă toți adulții și-ar aminti de copilul interior și l-ar bucura din când în când cu câte un joc?
Întorcându-mă la viața mea de școlar, nu țin minte să-mi fi văzut părinții prea des pe la școală, la niciun ciclu de învățământ.
Tata nu s-a implicat foarte mult în educația noastră, nu prea își exprima părerea, se asigura doar că mergem la școală și se interesa de parcursul nostru academic o dată pe an, la ședințele cu părinții, la care doar el participa.
Mama, deși foarte ocupată cu serviciul, casă, gospodărie, copii (na, ca orice mamă), era preocupată să învățăm bine, să mergem la olimpiade, să fim premiante și să facem facultate (ea a fost nevoită să o abandoneze în anul doi pentru că avea copil mic bolnav de pneumonie…), să citim și să nu ,,pierdem vremea” la joacă, desenând sau făcând lucruri care nu aveau legătură cu școala.
Nu condamn pe niciunul și nici nu încerc să îi pun într-o lumină nefavorabilă. La vremea și timpurile respective, credeau că aceasta este cea mai bună manieră de a ne ghida drumul în viață. Sunt convinsă că ambii aveau cele mai bune intenții: mama ,,să ajungem departe prin educație”, iar tata să facem ce ne place, dar ,,să plecăm cât mai departe” de viața pe care a trăit-o el.
Până la urmă, noi am ajuns să ne trăim viața așa cum ne-am dorit-o, însă tind să cred că mamei i s-a îndeplinit visul legat de educația noastră, iar tata, de acolo de sus, ne privește și el cu mândrie.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că vremurile și timpurile s-au schimbat, iar ,,părinții de azi” sunt mai atenți la nevoile copiilor, la trăirile lor, la preocupările lor. De aceea, cred cu tărie că părinții trebuie să meargă dincolo de asigurarea nevoilor de bază ale copilului și să fie mai atenți la ce se întâmplă cu copilul la școală, la relația pe care o dezvoltă cu colegii și dascălii. Cred cu tărie că, pentru a produce o schimbare în sistemul de educație de azi, este nevoie de un parteneriat solid între părinte și dascăl. Fără acest parteneriat, școala nu se va schimba curând. Este nevoie de o cooperare părinte-dascăl în beneficul copilului, pentru că numai împreună îl pot ajuta pe acesta să aibă succes la școală, dar și în viața de adult de mai târziu.
Dar, parteneriatul nu înseamnă că tu, părinte, vei merge la școală să îi spui profesorului cum să își facă treaba, iar tu, dascăl, îl vei trata pe părinte ca pe elevul tău. Nu, în acest parteneriat mergeți împreună umăr la umăr și aveți în centrul preocupării voastre copilul. Amandoi vă focusați pe educația copilului, pe formarea lui ca individ cu tot ce înseamnă provocări în sfera academică, atitudinală, comportamentală sau de relaționare cu cei din jur.
Haideți #MaiBine să nu ne mai vânăm greșelile reciproc și să pornim cu dreptul în această relație!
Mi-e dor de copiii mei de la școală! Mi-e dor de colegele mele din școală!
Mi-e dor de întâlnirile cu părinții!
Mi-e dor chiar și de consiliile profesorale!😢
Numai cine nu e dascăl nu poate înțelege ce simțim noi că de atâta vreme stăm departe de școală…😔
Cu tot dorul meu, mă întreb adesea dacă revenirea la școală pe 14 septembrie este cea mai bună soluție pentru noi toți: elevi, părinți, dascăli.🤔
Nu pot să nu mă gândesc la ce va însemna ,,distanțarea socială în clasă”, când noi, eu și copiii mei, ne îmbrățișam de nenumărate ori pe zi.
Cum ne vom abține noi acum? Să le spun: ,,Stop, nu mai avem voie să ne îmbrățișăm!”? Cu siguranță, ei abia așteaptă să reia concursul ,,Cine o îmbrățișează mai strâns pe Simo?”.🤗
Cum își vor da ei seama că le zâmbesc aprobator sau încurajator, dacă nu mi se va vedea zâmbetul?
(Cum mă va atenționa Sofia că nu mai am ruj pe buze?🤣)
Cum îmi voi da seama că un copil a înțeles sau nu anumite explicații, dacă eu nu îi pot vedea mimica? Să stea mai des cu mâna ridicată sau să mă strige mai tare?🖐
Cum vor interacționa între ei în pauze, dacă trebuie să stea la distanță? Ce facem cu jocul lor preferat ,,Mațele încurcate”?🤷🏻♀️
Cum vor mânca gustările în pauze? Pe sub mască? Ieșim afară să mâncăm și stăm la 1,5 m? 😷
Cum va proceda părintele dacă vine copilul acasă răcit? Îl va aduce iar cu nurofenul ascuns în ghiozdan și va spune că ,,îi curge puțin nasul de la aerul condiționat, dar nu are febră” sau își va lua concediu medical la fiecare episod de răceală?🤒
Cum va proceda școala dacă se îmbolnăvesc dascălii și nu mai pot veni la școală? Cine îi va înlocui? Și ce impact va avea asta asupra elevilor, în special a celor din clasele mici care se atașează de doamna lor? 🤕
Cum voi proceda eu, dacă fetele mele se îmbolnăvesc și trebuie să stau cu ele? Îmi iau concediu medical, apelez la înțelegerea conducerii școlii să îmi acorde zile libere? Ce vor face elevii mei în cazul acesta?🧏🏻♀️
Da, îi pot înțelege și pe părinții care sunt nevoiți să revină la serviciu și nu au cu cine lăsa copiii acasă. Dar dacă se îmbolnăvesc, copiii lor fac o formă ușoară, iar părinții au nevoie de spitalizare? Cu cine rămân copiii?🦠
Nu pot să nu mă gândesc la familiile monoparentale. Ce se întâmplă cu copilul, dacă părintele necesită spitalizare?👀
Nah, sunt doar câteva întrebări pe care mi le adresez în această perioadă și la care nu am găsit încă un răspuns…
Recunosc, mie mi-a plăcut foarte mult școala online și aș putea continua așa până când se vor crea condițiile necesare revenirii în siguranță în clasă. Am învățat, alături de elevii mei, multe lucruri noi. Am descoperit împreună softuri/aplicații educaționale interesante, care ne-au stimulat, provocat și încântat. Dacă se vrea a se învăța, dascălii o pot face (chiar e recomandat) în aceeași măsură și în același timp cu elevii săi. Doar îmbrățișările ne-au lipsit, dar de acestea nu vom avea parte oricum, chiar dacă vom reveni la școala normală… 👍
Cu toate acestea, oricâte griji am avea noi, ca părinți și dascăli, ar fi #maibine să încercăm să îi ținem departe pe copii de ele și să nu le transmitem și lor temerile noastre.
Să ne gândim totuși că ei vor fi la școală, unde vor fi nevoiți să suporte toate regulile noi si schimbările provocate de situația actuală.🙅🏻♀️
Așadar, voi cum vedeți revenirea la școală? Aveți emoții sau nu?💁🏻♀️
Vă amintiți că v-am povestit despre experiența de la Măcin când am dormit (impropriu spus…) la cort. Atunci mi-am spus că ,,data viitoare” va fi mai îndepărtată, dar nu a fost așa…
Săptămâna trecută ne sună un prieten care ne povestește cât de frumos a fost când a mers el cu cortu’ la mare în weekend. A oferit atât de multe detalii: plaja în rezervație, liberă, oameni puțini și discreți, poze de la fața locului… ce să mai, ne-a convins! ⛺️
Și planificăm cum, la ce oră, ce ne trebuie… Întrebăm fetele dacă vor să experimenteze și tipul ăsta de cazare la mare (ca părinți care țin cont de opiniile copiilor lor). Adolescenta ne răspunde politicos că deja ne-a făcut o favoare mergând cu autorulota la munte și că preferă să rămână acasă. 🤷🏻♀️
Mezina nu pare foarte încântată, dar acceptă de dragul nostru. Însă, cu două seri înaintea plecării este invitată să doarmă la prietena ei pe care nu a mai văzut-o de dinainte de starea de urgentă, iar singura noapte negociată s-a transformat în mai multe…
Astfel, ne-am trezit că mergem la mare fără copii. Prietenii ne invidiau deja…
După un drum lung de 4 ore, cu accidente rutiere pe autostradă (la ora 6 dimineața…🤔), ajungem în rezervație și apoi pe plajă. Câteva corturi răzlețe. Bun așa! 👌
Ne bucurăm toată ziua de vremea frumoasă, ne plimbăm pe plajă la apus de soare, facem poze frumoase… Ce să mai? De vis! 🏖
Deschidem o sticlă de Prosseco și ne așezăm confortabil să privim cometa și cerul înstelat. 🍾🌚☄️
Stop cadru!
În liniștea aceea odihnitoare, deodată răsună într-o boxă ,,Coco Jambo”… Privim nedumeriți în jur și observăm că, la vreo 80-100 m de noi, un grup de vreo zece persoane a aprins un foc pe plajă. Oripilați, ne spunem că nu poate fi adevărat și sperăm să fie doar o melodie, iar focul să nu dureze foarte mult. 😱
Da’ de unde? Se trece rapid de la Coco Jambo la o sârbă, apoi ,,Ca la 20 de ani”, apoi la manele… Se încinge apoi o horă în jurul focului devenit din ce în ce mai mare, la fel de mare precum creștea și iritarea noastră.🎼
Încercăm să ignorăm, să ne bucurăm de sunetul mării înspumate, să savurăm din licoarea dulceagă și să admirăm cerul împânzit de stele. Așa cer nu am mai văzut de când copilăream în satul natal!🌌
Pe la ora 23:00 se oprește muzica. Ne bucurăm nespus și intrăm la somn. Nu știu dacă am reușit să adorm cinci minute că sunt trezită brusc de sunetul unei manele, din ce în ce mai aproape, mai tare, mai apăsătoare. Și chinul continuă până la ora 3, cu țipete, scăldat în miez de noapte, în apa învolburată precum mintea lor de la aburul alcoolului ingerat.
Sunt tentată de câteva ori să ies la ei, să îi rog frumos să facă liniște, dar ceva mă oprește… Dimineață i-am văzut și m-am felicitat pentru decizie. Era evident că nu aș fi avut cu cine discuta, din nefericire. 🤷🏻♀️
(Și nu erau cei care au dansat în jurul focului, ci alții, care erau la mai mult de 200 m de noi, dar care au avut o boxă uriașă și microfon la care strigau dedicații).🤦🏻♀️
Și încep să mă gândesc la educație. La noi, părinții și dascălii care ne străduim să le arătăm copiilor că e bine să demonstreze bun simț în orice împrejurare, că nu e frumos să vorbești tare în public, să țipi și să asculți muzică dând volumul la maxim. 🎧
Că trebuie să fii atent și la ceilalți, nu doar la plăcerea ta. Că e bine să te pui și în locul persoanelor din jur și, dacă ție nu îți place să fii deranjat, atunci nici tu să nu deranjezi. 🙅🏻♀️
Să te gândești la semnificația cuvântului ,,Rezervație” și să înțelegi că, cei 5 lei pe care i-ai plătit ca să campezi în acel loc, nu îți oferă permisiunea de a face focul pe plajă, iar boscheții nu sunt nici toalete publice, nici coșuri de gunoi. ❌
Că plaja pe care ti-ai instalat tu cortul, nu este proprietatea ta și nu trebuie să o împrejmuiești ca nimeni să nu îți agite ție nisipul. 🌅
Că în corturile din jur sunt familii cu copii mici, care vor să doarmă, nu să își ,,îmbogățească” vocabularul și să se ,,cultive muzical”. 👼👨👩👧👦
Că acele cupluri care au ales vacanța cu cortul pe o plajă îndepărtată, au ales asta nu pentru că nu și-ar fi permis să meargă la un hotel într-o stațiune, ci pentru că au visat să aibă liniște, să respecte regulile de distanțare socială și să le gâdile urechile doar sunetul valurilor care se sparg la mal. 👩❤️👨
Dar nu, se pare că încă nu am ajuns să fie #maibine pentru toată lumea. Se pare că legile sunt făcute doar pentru a fi încălcate de unii. Se pare că unii au trecut prin școală ca rața prin apă. Se pare că unora le lipsesc cu desăvârșire cei șapte ani de acasă.🥺
Și când te confrunți cu astfel de situații, parcă uiți să te mai bucuri de natură și de ceilalți oameni care emană inteligență și bun simț. ☹️
Nu îți vine să te întrebi decât ,,Când ne facem #maibine?”.🤔
Noi, Ioana și Simona, autoarele acestui proiect, lucrăm ca dascăli de mai bine de 20 de ani. Am început activitatea de la o vârstă fragedă, când mulți tineri de vârsta noastră se distrau prin cluburi sau nici nu aveau idee despre ce cariere vor să urmeze în viață.
Ne-am cunoscut în urmă cu 12 ani, Ioana, director educațional la vremea respectivă, căuta un dascăl dedicat pentru școala unde lucra. Aici intervine Simona.😉
Astfel, am lucrat împreună câțiva ani, mai întâi în relație de dascăl-director educațional, apoi ca partenere la clasă.
Ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, ne-am apropiat tot mai mult, am petrecut concedii minunate împreună și așa am ajuns să visăm la ,,ceva al nostru”.
Credem că ne-am găsit linia pe care dorim să o urmăm, chiar dacă noi avem atât de multe idei că nu știam inițial la care să ne oprim…
Ce puteam spune cu certitudine despre noi era că suntem creative, dedicate meseriei noastre și dornice să conturăm un proiect care să aducă un aer de #maibine în educație. Astfel a luat naștere proiectul și pagina noastră MaiBine.🙏
Acesta a fost primul pas! De aici, au început să curgă ideile!
Credem că mai avem mult de lucru, dar nu ne vom opri aici! Nu atâta vreme cât în noi arde dorința de a schimba ceva în educație.
Știm că schimbarea poate să existe și considerăm că ea pornește de la noi, dascalii. De aceea, misiunea noastră este de a scoate în evidență cazurile pozitive și tot ce este #maibine și mai bun în sistemul de ducație din țara noastră.
Ne place atât de mult să credem că și tu îți dorești acest lucru, încât să devii partenerul nostru în schimbare!🔐
