Sunt copii care, într-adevăr, au nevoie să lucreze suplimentar, fie pentru a recupera niște conținuturi, fie pentru a se pregăti pentru concurs sau examen. Dar, dacă niciuna dintre cele două condiții nu caracterizează situația copilului tău, tema suplimentară nu își are rostul, decât dacă solicitarea vine din partea copilului.
Dar, știm cu toții, există părinți care nu pot lăsa copilul fără teme suplimentare. De ce?
Pentru că vor să fie siguri că au copil performant la toate disciplinele.
Pentru că știu ei că ,,nu se face suficient la școală”.
Pentru că și alți copii fac.
Pentru că vor de la copil să lucreze cum au lucrat și ei din zeci de culegeri, că așa era moda atunci (vă amintiți vestita culegere Gheba🤦🏻♀️).
Pentru că ei nu au muncit suficient și ,,nu au ajuns departe”.
Nu doar unii părinți sunt mari amatori de suplimentar, ci și dascălii. De ce?
Pentru că e important la dosar să avem rezultate la olimpiade și concursuri. Și, cum timpul este limitat la școală și nu ai cum să lucrezi cu copiii toate culegerile achiziționate, atunci trebuie să lucreze copilul singur. Mult. Din ce în ce mai mult.
Pentru că e important pentru reputația dascălului. Altfel cum să mai aibă 35 de elevi aleși pe sprânceană în clasă?
Și de o parte și de cealaltă, am auzit expresiile ,,Are altceva mai bun de făcut? Decât să-l văd cu telefonul în mână, mai bine să lucreze suplimentar! Programa este insuficientă, eu vreau ca el să meargă la liceul X și apoi facultatea Y.”
Explicații și motive sunt suficiente pentru a justifica dorința aceasta de mai mult. Dar acest mai mult ar trebui gândit ținând cont și de nevoile copilului. Dacă nu are nevoie, la ce folos?
Am întâlnit copii frustrați că lucrează în weekend teme suplimentare și nu au timp să se joace.
Am avut copii care mi-au cerut suplimentar că altfel primeau de la părinți și nu voiau.
Dar am întâlnit și copii care mi-au cerut de plăcere să le dau o ,,temă creativă”: să realizeze un proiect, să scrie o carte, să deseneze o bandă desenată sau chiar să lucreze exerciții de gramatică.
Cred că v-am mai spus, sunt probabil printre puținii dascăli care nu și-au stresat elevii sau copiii personali cu teme suplimentare. Da, am oferit acolo unde a fost nevoie de recuperare sau unde mi s-au solicitat. Atât!
Cu o săptămână în urmă, Sofia m-a întrebat, la finalul unei ore, dacă poate primi o temă suplimentară de weekend. Am întrebat-o ce i-ar plăcea să lucreze și mi-a spus că ar prefera să scrie o carte sau să lucreze vreun proiect. A ales să scrie în storyjumper o carte. Ceilalți copii ascultau. Auzind solicitarea Sofiei, Daria și Beatrice și-au dorit și ele. Îmi vine imediat ideea de a le întreba dacă vor să lucreze împreună și le văd încântate. Pentru a le încuraja, le comunic că ar fi minunat dacă ar scrie o carte pentru colegii lor mai mici, din clasa I. Și au scris o enciclopedie. S-au documentat de pe internet, din alte cărți și iată ce le-a ieșit. Azi le-au prezentat cartea, cu emoții mari, colegilor lor mai mici, care au primit cu bucurie vizita și care le-au oferit un feedback pozitiv. Au tot întrebat unde pot să dea like cărții…🤣 Foarte simpatici!
Tu ce teme suplimentare ai primit când erai copil? Ești din categoria părinților care vor temele suplimentare sau din categoria celor care le resping?
Ca dascăl, ce temă suplimentară ai dat?
Așteptăm impresiile voastre, sugestii sau recomandări de teme pe placul copiilor.
Când vine vorba despre teme, tot mai multă lume e de-a dreptul îngrozită și/sau depășită de volum.
Există părinți care vor mai puține teme pentru copiii lor și părinți care cer suplimentar…
Există dascăli care gândesc tema ca pe o oportunitate de a verifica dacă ceea ce s-a predat a fost însușit de către elevi și dascăli care nu contenesc cu șirurile lungi de exerciții din culegeri…
Există teme creative și teme plictisitoare…
Există dorință de muncă independentă și lehamite…
Cum ar trebui să arate temele pentru a fi atractive pentru copii și lipsite de stres pentru părinți și dascăli?
În urma celor 20 de ani de experiență ca dascăl, vă pot spune următoarele:
*Tema este a copilului, nu a părintelui!
Aud des părinți afirmând ,,Ne-am terminat temele…” sau ,,Dragul meu, hai să ne facem temele!”.
Dragi părinți, copiii trebuie să înțeleagă că tema reprezintă o sarcină didactică ce îi vizează doar pe ei și nu pe părinți. Părintele a avut șansa lui de a demonstra că își poate rezolva cu conștiinciozitate temele, acum e rândul copilului. Da, e rândul lui să arate că a fost atent la ce s-a discutat în clasă, că a înțeles și și-a deprins cunoștințele predate.
*Tema nu înseamnă pedeapsă
Da, am cunoscut persoane, părinți și dascăli deopotrivă, care foloseau tema ca pedeapsă.
,,Nu ești atent la ore, lucrezi la teme încă X exerciții din culegere!”
,,Nu iei FB sau 10 la testul Y, lucrezi la teme încă X exerciții din culegere!”
Nu mai insist, cred că știți la ce mă refer.
Ideea este, dragi părinți și dragi dascăli, că tema nu este un mijloc de pedeapsă, cum nu e nici recompensă. Tema este un mod prin care poți verifica nivelul însușirii cunoștințelor predate într-o oră. Atât!
*Școala nu ar trebui să fie evaluată după volumul temelor
Și aici mă refer strict la situațiile următoare:
-am întâlnit părinți care afirmau că și-au înscris copilul la doamna X de la școala Y pentru că lucrează mult cu copiii. ,,Elevii dumneaei lucrează nenumărate culegeri într-un an și sunt olimpici la Ț concursuri.”
-am cunoscut dascăli care lucrau 1-2 exerciții la clasă cu copiii, apoi cereau ca temă să se lucreze 20-30 de exerciții ,,Să lucreze același tip de exercițiu până se fixează bine.”
Dragi părinți și dascăli, puneți stop acestei gândiri! Dacă un copil îți demonstrează că poate lucra corect 1-2 exerciții de același tip, de ce îl chinui cu 20-30? Copilul se plictisește, devine frustrat de faptul că repetă același tipar și începe să urască temele. Și pe bună dreptate! Care este relevanța exercițiului de scriere a literei ,,a” pe două pagini, dacă cel mic a reușit să însușească toate etapele de executare a acesteia?
O altă fixație a multor părinți și dascăli este scrierea caligrafică. Da, și mie îmi place scrisul frumos! Am iubit caligrafia, dar nu pot obliga un copil stângaci, de exemplu, să scrie caligrafic dacă el nu poate. Atâta vreme cât scrisul este lizibil, nu văd relevantă caligrafia.
Haideți să vedem copilul și nevoia lui! Să vedem mânuța aceea mică ce se străduiește să rotunjească literele cum poate mai bine! Să înțelegem copilul care nu reușește să se ridice la nivelul așteptat de adulți la matematică, dar este minunat la literatură! Să apreciem efortul pe care îl face copilul zi de zi! Și să nu mai punem atâta presiune pe umerii lui mici!
Este întrebarea ce se află pe buzele tuturor adulților de azi…
Eu vin și întreb: voi când ați început să citiți cu drag?
Eu am descoperit lectura de plăcere în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a. Până la acel moment, am urât lectura. Citeam doar ce era dat de la școală sau dacă mă obliga mama. Și credeți-mă, mama era foarte insistentă!
Când am devenit și eu mamă, am încercat diferite metode prin care să le fac pe fete să iubească lectura. Mi-a mers până au intrat ele la școală, apoi totul a devenit o negociere continuă: ,,Citesc doar ce îmi dă doamna! Nu e în lista de cărți de la școală!”.
Am încercat nenumărate variante:
-am făcut clubul de lectură al familiei, în care fiecare membru citea ce dorea, apoi povestea în câteva propoziții despre ce era vorba în carte. Le-a plăcut pentru o perioadă, apoi nu a mai mers…
-le-am întrebat ce cărți preferă și le-am cumpărat doar pe cele pe care mi le cereau ele: Agatha Christie, Sherlock Holmes, Erin Hunter etc. A funcționat până au epuizat colecția, apoi…
-am citit noi, ca părinți, în fața lor zilnic. Avem câte 3-4 cărți pe noptieră fiecare. Degeaba spun unii că va citi copilul, dacă își vede părintele făcând asta…adevărul este că nu acum, poate mai târziu. Sper!
-le-am lăudat și recompensat pentru fiecare carte citită. Degeaba…
În momentul în care le-am prezentat bibliografia școlară obligatorie, au refuzat din start să citească. Adolescenta mi-a răspuns că se descurcă folosind rezumatele de pe internet și că la școală ,,profa nu se prinde și nu insistă să citim”. Mezina mi-a confirmat bănuielile ,,citesc degeaba, că doamna nu ne verifică”.
Gândindu-mă că și părinții elevilor mei s-ar putea confrunta cu aceleași dificultăți, am implementat la clasă, încă de la generația anterioară, câteva idei:
-am chemat diferite persoane să le citească o poveste copiilor, în cadrul proiectului ,,O nouă poveste, un alt povestitor”, despre care v-am mai scris…
-ne-am înscris în clubul de lectură al editurii Arthur, de la care cumpăram cărți pe placul copiilor
-am dedicat primele zece minute din fiecare oră de limba română lecturii. În primele cinci minute, copiii își adresează întrebări din ce au citit anterior, iar în următoarele cinci minute, câțiva copii citesc cu voce tare din carte. Ca temă, le-am dat de citit zilnic-la început câteva rânduri, apoi paragrafe, apoi pagini…
-pe perioada vacanțelor nu am dat niciun caiet de exerciții sau vreo culegere, ci doar de citit…
Și a funcționat! Da, elevii mei citesc și le place ca apoi să dezbată, să facă schimb de opinii, să argumenteze și să facă recomandări. A fost greu la început, dar acum sunt puțini cei care încearcă să mai sară peste lectura zilnică.
În urma acestor experiențe, atât din rolul de mamă, cât și din cel de dascăl, concluziile mele sunt următoarele:
-rolurile acestea nu se întrepătrund, ba uneori se bat cap în cap, riscând să strici relația cu copilul dacă ,,o faci pe profesoara acasă”;
-ca părinte, fă tot ce poți pentru a-i cultiva gustul pentru lectură în primii ani de viață, când vocabularul este în formare;
-după ce învață să citească, apreciază-i efortul și laudă-l sincer. În clasa I va fi dornic să îți demonstreze că și el poate să citească așa cum o faci tu. Apoi îi va trece. Bucură-te acum!
-ca dascăl, degeaba îi dai lista de lecturi dacă nu faci verificarea sub nicio formă. Copilul nu va fi motivat să citească pentru că nu are ocazia să îți demonstreze asta. Găsește o metodă prin care să verifici ce, cât și mai ales cât de conștient a citit din cartea pe care i-ai dat-o. Simpla întrebare ,,Ai citit?” nu este suficientă. El poate spune da, când de fapt răspunsul adevărat este NU!
-tot din rolul de dascăl, dă-i ocazia copilului să-și folosească imaginația și să redea în cuvinte proprii povești: la început pe bază de imagini, apoi după titlu, inspirate din lecturile citite sau din întâmplările trăite ori visate, de ce nu? Cu cât începi mai devreme, cu atât mai bine! Nu zic că toți vor ajunge mari oratori, scriitori sau poeți, profesori de limba română sau lingviști, dar măcar își vor fi îmbogățit vocabularul și vor putea avea dialoguri inteligente cu ceilalți.
Voi cum ați reușit să vă determinați copiii să citească de plăcere, nu din obligație?
Ieri am primit un mesaj de la eleva mea, Beatrice, în care îmi spunea că a mai scris o carte, pe care o dedică tuturor copiilor cu dificultăți de citire, eu fiind ,,îmblânzitoarea de litere”…
Mesajul ei m-a bucurat și, în același timp, mi-a trezit amintiri nu tocmai plăcute, de pe vremea când m-am confruntat la clasă cu situația copilului dislexic.
Da, este o situație dificilă atât pentru dascăli, cât și pentru copil, părinții copilului, dar și pentru colegii de clasă ai acestuia.
Să le luăm pe rând…
Dascălii, cel puțin cei din generația mea, nu au avut formare pe acest tip de dificultate în învățare. Îmi amintesc că la pedagogie ni s-a reamintit vag că există copii care întâmpină dificultăți la citire, scriere sau calcul matematic, dar că nu e de domeniul școlii, ci al altor specialiști.
Ce am făcut eu până la momentul în care am avut la clasă un astfel de copil? Cred că ce ar face orice dascăl: am direcționat părinții către logoped. Știam că unii copii vor reuși să nu mai confunde b cu d, f cu v, s cu z cu timpul. Știam că cei care scriu de la dreapta la stânga, vor reuși să își corecteze acest aspect cu timpul. Știam că scrisul în oglindă se va corecta tot cu timpul. Însă nu știam că sunt unii copii care, în ciuda multiplelor exerciții făcute la clasă, vor continua să nu înțeleagă anumite noțiuni.
Copilul nu înțelege de ce el nu poate și ceilalți pot; de ce la el fug literele pe foaie, iar la ceilalți nu; de ce uită repede ce l-ai învățat, iar ceilalți par să rețină cu ușurință totul… Și devine frustrat. Și începe să se întrebe ce e în neregulă cu el. Și plânge. Și se lovește. Și se numește singur ,,prost”…
Părinții, pe de altă parte, se împart în două categorii: cei ce dau vina pe dascăl pentru că nu are metode să îl învețe pe copil și cei ce iau în seamă recomandările acestuia de a consulta un specialist.
Toată lumea este frustrată! Însă, dacă măcar o parte din cei implicați, rămâne calmă și încearcă să caute soluții, lucrurile o iau pe un făgaș normal, la un moment dat.
Ce am făcut eu? Deși, repet, eu, dascălul, nu sunt în măsură să pun un diagnostic, pot face recomandări. Da, pot urmări activitatea copilului încă de la clasa pregătitoare și-i pot spune părintelui ce am notat, în urma observațiilor la clasă. Nu e suficient pentru a-l convinge pe părinte? Atunci îi solicit ajutorul consilierului școlii, care poate asista la orele de curs, poate avea o discuție individuală cu copilul, poate solicita o întâlnire cu părinții, la care să participi și tu, evident, și în care să prezentați concluziile voastre, îngrijorările și să faceți recomandările necesare.
Pentru mine, momentele acestea sunt momente de Aha!… Am început să caut tot felul de materiale sau cursuri care să mă ajute. Am participat la conferințe și întâlniri cu specialiști. În urma acestora am desprins câteva concluzii:
-dislexia afectează cam 10% din populație și nu este o boală, ci o dificultate în învățarea citit-scrisului;
-nefiind o boală, nu există vindecare;
-este moștenire genetică;
-se manifestă pe tot parcursul vieții; pur și simplu, înveți să trăiești cu ea, utilizând diferite tehnici;
-dislexia nu înseamnă inteligență scăzută (unii elevi dislexici au un nivel de inteligență peste medie);
-singurul manual pentru copiii dislexici este unul tipărit prin anii ‘70;
-copiii dislexici încurcă des stanga cu dreapta;
-învățarea cititului se face prin asociere cu imagini, la clasele mici;
-sunt recomandate evaluările orale și fișele de lucru pe coală galbenă;
-copilul trebuie învățat să își noteze temele și lecțiile într-o agendă;
-profesorul de sprijin poate fi de ajutor, acolo unde se poate…
Pentru părinții și dascălii ce doresc să aprofundeze subiectul, în București există un centru ce vine în sprijinul lor. Se numește Edulier și este coordonat de Cristiana Ionescu, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat atunci când am avut nevoie!
În loc de concluzie: nu mă declar ,,îmblânzitoarea de litere”, dar măcar mă străduiesc…😉
De multe ori, adulții își tratează copiii ca pe ființe fragile, neajutorate, incapabile de a lua o decizie și de a fi responsabile.
Nimic mai greșit!
*Copilul de azi nu mai este cel de ieri!
Deși sunt complet distructive aceste obiceiuri, încă există părinți care: îi dau copilului să mănânce și la vârsta de 7-8 ani, îi leagă șireturile de la pantofi și la 14-15 ani, îi face patul și la 20 de ani…
Nu, nu e vina copilului că s-a ajuns aici, ci a ta, dragă părinte!
Îți amintești când n-avea nici doi ani și îți spunea ,,Eu, veau eu!” și tu nu îi lăsai lingurița în mână de teama să nu îți murdărească bucătăria?
Îți amintești când se străduia să își înnoade singuri șireturile, dar tu nu aveai răbdare pentru că te grăbeai să ieși mai repede din casă?
Îți amintești când așeza doar un colț al pilotei pe pat, iar restul atârna pe jos și tu te enervai că nu era perfect?
*Copilul de azi vrea și poate mai mult decât cel de ieri!
Ieri te uitai la el când renunța repede și devenea frustrat că nu executa bine o literă, că scria în oglindă, că citea cu dificultate… Azi îți demonstrează că a evoluat, trebuie doar să îi remarci progresele. Mici, dar sigure!
*Copilul de azi are nevoie să fie nu doar auzit, ci ascultat!
Da, vii obosit de la serviciu. Încerci să te odihnești. Îți iei un pahar cu vin și te așezi pe canapea. Copilul vine și îți povestește ceva. ,,Mhm!” îi răspunzi tu. Stop! El are nevoie de mai mult de atât! Uită-te în ochii lui și ascultă-l! Privește-l și înțelege-l!
*Copilul de azi poate și trebuie să fie consultat când se iau decizii în familie!
Un singur exemplu: intrarea la liceu. Hei, copilul va urma cursurile acelui liceu, nu tu! Lasă copilul să decidă pentru el. Vrei să îl ghidezi? Bine, ascultă-i argumentele, prezintă-i părerea ta, dar nu ți-o impune!
*Copilul de azi participă la discuțiile familiei și își susține punctul de vedere!
Vacanța în familie. De multe ori, copiii nici nu știu unde merg, dar să mai fie consultați? Dar poate vrea și el să viziteze Roma, să exploreze munții sau să stea doar la piscină, nu să facă numai ce vor părinții…
*Copilul de azi nu este piesă de decor!
În anumite împrejurări, mi-a fost dat să întâlnesc familii cu copii și nelipsita bonă filipineză. Mama și tata se simt bine, vorbesc, râd, glumesc. Bona aleargă după copil. Bona îl ia în brațe când cade și plânge. Bona îi dă să mănânce.
Mama și tata, copilul are nevoie de voi! Nu e doar un obiect cu care să vă mândriți, dar pe care îl atingeți rar…
*Copilul de azi nu este unealtă în gospodărie!
Da, încă sunt familii unde copilul este supus la munci grele: merge la muncile câmpului, taie lemne, spală, calcă și își crește frații mai mari. Ați putea spune că nu e nimic în neregulă, însă devine deplasat când toate acestea sunt împotriva voinței lui. Da, e chiar recomandat să te ajute la treburi ușoare, dar acestea trebuie să fie stabilite de comun acord.
*Copilul de azi vrea și trebuie să fie independent!
Copilul capătă independență în funcție de cât de mult îi permite părintele. Dacă tu nu îi oferi ocazia de a merge singur la magazinul de la colțul blocului să cumpere o pâine, dacă nu îl încurajezi să își viziteze colegii și ești mereu umbra lui, copilul va deveni dependent de tine. Asta îți dorești pentru el?
*Copilul de azi așteaptă iubire necondiționată!
,,Dacă nu iei notă mare la testul ăsta, nu te mai iubesc!”. De ce trebuie să îi condiționezi iubirea de niște note care reflectă doar nivelul de cunoștințe pe care îl deține la un anumit moment?
Ia-l în brațe și spune-i că îl iubești, mai cu seamă când e supărat! El are nevoie să te știe acolo pentru el, nu pentru notele lui.
*Copilul de azi este oglinda familiei!
Da, copilul va reflecta mereu valorile, principiile și educația primite în familie. De la școală primește informații cu care poate construi un viitor academic, profesional, dar prea puțin vor contribui acestea la dezvoltarea lui personală.
Familia este cea care își lasă amprenta vizibil asupra viitorului adult! De tine, dragă părinte, depinde dacă va fi un adult respectuos și respectabil, iubitor și iubit, înțelegător și înțeles…
Vă las aici și câteva lucrări de azi…așa gândesc elevii mei despre drepturile copiilor!
Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”
Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉)
Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳
De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚
Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏
……………………………………………………..
Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏)
Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte!
Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!
Îmi place la nebunie să ,,le arunc elevilor mei câte o provocare”, din când în când.
Zilele trecute, după ce am discutat despre textul în versuri, le-am dat ,,temă bonus”. Am numit-o așa pentru a nu simți cumva vreo presiune a obligativității îndeplinirii acestei sarcini. Pentru fiecare poezie, mai scurtă sau mai lungă, cu rimă sau fără, au primit cinci +, adică un FB.
Am înțeles, de-a lungul anilor, că fiecare copil are preocupările lui, că unii copii încă nu se simt confortabil să scrie liber, că au emoții și devin stângaci atunci când sunt nevoiți să aștearnă câteva rânduri pe hârtie. Am înțeles și am acceptat că unii copii au alte abilitați, dar, chiar și așa, dacă tu, ca dascăl, nu le desființezi imediat textul, pe motiv că nu respectă toate criteriile, acei copii prind curaj să scrie…
Așa se face că am primit poezii de la câțiva elevi, dar ce poezii!
Eu știu că am copii talentați în clasă. Știu și ei asta, dar vreau să aflați și voi. Vă las doar două poezii azi… 😉
Furnicimea
de Beatrice Laufer
Cu ochișorii ca mărgica
Trecea grăbită ieri furnica.
Ducea în spate-un bob de mei
La mușuroiul de sub tei.
Acolo nimeni nu stătea,
Iar furnicimea robotea,
De dimineața până seara
Muncea cu drag toată suflarea.
Stânga, dreapta, sus și jos
Toată lumea-i de folos,
Ca să pună în cămară
Tot ce-au strâns din greu în vară.
Iar când frigul va veni
Fericite vor mai fi,
Că toată vara au lucrat
Și niciun minut n-au stat.
Bufnița
de Maria Niculae
Aseară, pe înserat,
Bufnița s-a arătat.
A-nceput să buhăie,
Lumea ca s-o sperie.
Ce mai zarvă! Ce scandal,
În seara de carnaval!
Șoriceii se-alergau, se jucau și chițăiau,
Bufnița n-o auzeau!
Bufnițoaica bosumflată,
A mai buhăit o dată.
Șoriceii cei hazlii
Se ascund peste câmpii.
Iepurașii cei fricoși
Se uitau cam curioși
Și cu multă înțelepciune
Se ascundeau în vizuine.
Vulpea brună și șireată
Dintr-odată se arată
Și poate, din întâmplare,
Se alege cu-o gustare.
După deal, un liliac
Foarte tare a țipat.
Bufnița l-a auzit
Și, din nou, s-a zgribulit.
S-a gândit, s-a răzgândit…
Să atace la-ntâmplare
Sau să mai aștepte oare?
Vulpea a încremenit,
Liliacul s-a oprit,
Iepurașii s-au pitit,
Șoriceii au fugit.
Ce să mai mănânce oare?
Să meargă ea la culcare
Nemâncată, supărată;
Poate-o șansă mai apare
De o nouă vânătoare!
Așadar, dragi dascăli, cum ar fi dacă uneori ați mai trece peste exercițiile anoste din manual și v-ați mai surprinde elevii cu câte o provocare de genul: hai să fim poeți azi! Acolo, două-trei versuri dacă reușesc să scrie, apreciați-le copiilor efortul și încurajați-i să scrie în continuare. Nu se știe ce viitori poeți sau scriitori aveți în clasă, încă neșlefuiți!😉
Iar voi, dragi părinți, puteți juca acest joc în mașină sau la cină, la cumpărături sau în parc…
-Ia să vedem, ce rimează cu supă? -Cupă!
-Dar cu școală?
-Coală!
S-a plictisit de acest joc? Foarte bine, treceți la nivelul următor: compuneți primele versuri împreună, voi un vers, copilul altul.
Nu am fost niciodată o persoană pretențioasă când a venit vorba despre mâncare. Mama a gătit dintotdeauna foarte bine, dar, spre exasperarea ei, parcă cea mai bună mâncare era tot cea din vecini. Tușa Leana făcea cele mai bune scovergi, tanti Lica cea mai bună fasole, iar tanti Leana cel mai bun bulz mâncat vreodată, ea îl numea ,,ou de mămăligă cu brânză”…
Eram mulți copii pe uliță, strigam, ne jucam și alergam toată ziua în praf sau prin toate curțile oamenilor. Vorba aceea, energie multă aveam, foamea nici nu o simțeam! Dacă nu ne strigau bunicile să venim la masă, noi nu plângeam că vrem mâncare.
Culegeam dudele dintre găinațul păsărilor, prunele sau corcodușele ne țineau de sete. Nu se punea în discuție să le spălăm înainte de a le consuma și, cu toate acestea, nu știu să fi făcut vreodată enterocolită sau toxiinfecție alimentară.
Primul șoc din sfera alimentației l-am avut în clasa a VIII-a. Mergeam la pregătire pentru examenul de absolvire, iar profesoara mea de matematică avea o fetiță de un an: dolofană, frumușică și mereu morocănoasă. Printre exerciții și probleme de geometrie, profesoara mai întindea un cearșaf pe culme, mai pregătea prânzul sau cina pentru cea mică. Într-una din zile, mă anunță că este foarte supărată că fiica ei refuză să mănânce și că mă roagă pe mine, ca o ultimă speranță, să încerc să o hrănesc. Cu mâna tremurândă am prins castronul și am privit-o lung cum a ieșit din casă. Vai, două zile nu am mai mâncat nici eu! Amestecul maroniu mi-a întors stomacul pe dos. Totuși, am încercat să păcălesc fetița să guste măcar o linguriță, dar la cât de tare se strâmba și se încovoia în scaun, mi-am spus că nu are sens să mai insist. Am aruncat mâncarea în toaletă și am tras apa, iar profesoarei i-am spus că a mâncat tot. Cu ochii mari și vizibil impresionată de reușita mea, mi-a cerut să mutăm ședințele în preajma prânzului și să hrănesc doar eu copilul. Ooo, nuuu! Palidă și cu voma în gât, am întrebat ce conținea amestecul maroniu. Ou fiert, brânză dulce, babană și ciocolată! Ce? Cine ar da așa ceva unui copil? Am tras adânc aer în piept, m-am scuzat că nu am autobuz să ajung la ora prânzului și mi-am făcut prima promisiune: că eu nu-mi voi îndopa copiii cu amestecuri grețoase…
Al doilea șoc l-am avut când am lucrat ca educatoare. În grupa mea era un băiețel de vreo 5 ani care refuza să mănânce. Deși, la vremea respectivă nu eram mamă, aveam experiență în creșterea copiilor, (doar avusesem grijă de sora mea…), așa că am oprit-o pe mamă să îi comunic cele constatate. Mărturisirea ei m-a lăsat fără cuvinte: copilul nu știa să mestece pentru că toate alimentele îi erau pasate…atunci am aflat și de existența blender-ului! Sărmanul copil, îi surprindeam privirea pofticioasă, dar nu știam că de fapt el nu știa cum să mănânce. Cine îi strivea apoi, cu furculița, mâncarea? Eu, bineînțeles! Mă durea sufletul să îl văd nemâncat atâta vreme, dar am căzut totuși la o învoială cu mama: să încerce, treptat, să îi introducă alimentele sub formă solidă, dar cu siguranță a eșuat, copilul slăbea văzând cu ochii, apoi nu a mai venit la grădiniță… Mi-am făcut atunci a doua promisiune: că nu voi folosi blender pentru pasarea alimentelor când voi avea copii.
Au urmat apoi nenumărate experiențe cu mame grijulii pe care le vedeam alergând cu castronul după copii poate-poate reușesc să îi determine să înghită ceva; părinți care tremurau la ora mesei; tată care imita diverse personaje pentru a-l determina pe copil să deschidă gura, astfel încât mama să-i vâre lingurița în gură; copil hrănit în fața tabletei sau a telefonului; părinți vegani ce își obligau copiii să mănânce doar verdețuri și făcând afirmații nepotrivite despre cei ce ,,mănâncă animale moarte”; părinți care cred că dacă au copilul pufos, acesta este și sănătos etc.
Am văzut copii care strângeau bani să își cumpere bomboane pe ascuns, copii care în tabere ar fi mâncat, dimineața, la prânz, seara și între mese, doar chipsuri și ar fi băut numai sucuri energizante, copii care și-au cumpărat ca ,,amintire” înghețata la care au visat tot anul școlar, copii care își mituiau colegii, ascuns de ochii adulților, să le vândă un hamburger de la Mc…
De fiecare dată când asistam la astfel de scene, îmi mai făceam câte o promisiune și m-am ținut de ele!
Cred cu tărie că obsesiile părinților nu fac decât să adâncească frustrarea, nemulțumirea, dezgustul copilului pentru un aliment băgat pe gât cu forța sau, dimpotrivă, să stârnească și mai mult curiozitatea lui pentru alimentele interzise cu desăvârșire.
De ce i-aș da copilului amestecuri de alimente pe care eu nu le-aș putea înghiți vreodată?
De ce i-aș interzice eu copilului meu să mănânce înghețată, când eu abia așteptam să se deschidă cofetăria?
De ce i-aș interzice copilului meu să guste, din când în când, un hamburger de la Mc Donalds’, dacă și pe mine mă atrage uneori mirosul?
Nu zic să nu te preocupe alimentația sănătoasă, dar nu transforma dorința ta pentru un stil de viață sănătos intr-o obsesie ce va avea consecințe neplăcute pentru copil. Nu spun să treci zilnic pragul restaurantelor de tip fast food, dar lasă copilul la petrecerea aia organizată de colegul lui la Mc. Nu te îndemn să ai un congelator plin de înghețată, dar oferă-i copilului plăcerea de a savura un cornet din când în când.
De ce să duci lucrurile la extrem, când e mai ușor să le ții în echilibru?
Pune în balanță excepțiile acestea alături de ortoexie, anorexie, bulimie sau obezitate, diabet. Spre ce se înclină talerul?
Deși am mai vorbit despre asta, simt nevoia să revin și acum, la o săptămână de la începerea noului an școlar, tocmai pentru că acum mi se pare că s-a acutizat fenomenul…
Niciodată nu mi-au plăcut comparațiile! Poate pentru că am trăit cu ele: ,,Cutare ce notă a luat? Dar X a mers la olimpiadă! Fata lui Y a luat premiul I!”.
Pentru oamenii crescuți și educați în vremea comunismului poate era ,,normal” să își compare copiii cu ai altora, mai cu seamă pentru că sistemul își dorea uniformizarea…
Dar acum? Acum de ce mai sunt părinți care își compară copiii cu copiii prietenilor sau cu colegii de clasă? Să fie reminiscențele trecutului sau pur și simplu orgolii?
De multe ori, în cadrul întâlnirilor cu părinții, am auzit întrebarea aceasta: ,,Unde se situează copilul meu prin comparație cu ceilalți?”. Nu vă pot descrie senzațiile care mă trec la auzul acestor vorbe, de la furie, frustrare și până la milă față de copilul acelor părinți și chiar față de ei. Trebuie să fie greu să faci tot timpul comparații!
Cu ce te încălzește pe tine, ca părinte, să cunoști rezultatele academice ale celorlalți copii? Dormi mai bine dacă știi că al tău copil este singurul copil cu cel mai mare punctaj obținut la un concurs? Simți nevoia să te justifici tu pentru un rezultat mai slab al copilului intr-un anumit domeniu?
Cum e #maibine să se răspundă la aceasta întrebare? Simplu, copilul e unic si trebuie comparat cu el însuși si cu eforturile pe care le depune pentru a obține anumite rezultate. Părinții ar fi indicat să urmărească doar evoluția și progresul copilului personal și să caute să afle cum îl pot ajuta în domeniul în care nu performează și că nimeni nu este ,,cel mai bun” în toate domeniile.
Există părinți care parcă au o revelație la auzul acestor vorbe, dar și părinți care nu aud și o țin pe a lor: ,,Vreau să știu dacă e printre primii sau printre ultimii, ca să știu dacă trebuie să fac eu ceva!”.
Da, poți face ceva: să îți îmbrățișezi copilul mai des, să îi spui că îl iubești indiferent de rezultatele pe care le obține la școală, să îl ții aproape și să îi oferi suport atunci când are nevoie fără să îi reproșezi neajunsurile, să îi validezi sincer meritele și să nu îl mai compari cu alții!! Nici ceilalți copii nu sunt ca al tău: bun la științe, artă culinară, desen, șah, muzică sau la limbi străine.
E dureros să auzi din gura unui copil: ,,Sunt un prost! Nu sunt bun de nimic! Plâng pentru că nu am luat 100 de puncte și mă ceartă părinții! Trebuie să iau cel mai mare punctaj și să fiu cel mai bun, ca tata! Dacă iau o notă proastă, tata/mama o să fie foarte dezamăgit/ă!”
E greu să îl convingi tu, ca dascăl, că nu e nimic în neregulă cu el dacă întâmpină dificultăți într-un anumit domeniu, dacă acasă i se comunică altceva. Că a greși e omenește și că orice eșec poate fi primul pas spre obținerea unui mare succes.
Înainte de a spune că e vina sistemului de educație pentru că încă promovează concurența, dragi părinți, acordați-vă câteva minute de gândire: cine susține și încurajează concurența și comparațiile între copii?
Unii dascăli cedează presiunii părinților pentru că altfel sunt blamați, comparați și ei cu alți colegi de breaslă cu ,,merite deosebite și culegeri nenumărate lucrate cu elevii”. Dar, vă spun, cei mai mulți și-ar dori să fie lăsați să se bucure alături de elevii lor de învățare, să caute împreună cu aceștia răspunsurile la dileme, întrebări și curiozități. Mulți dascăli își doresc parteneriate solide cu părinții, parteneriate în care punctul de interes comun să fie BINELE copilului!
Să căutăm așadar să ne apropiem mai mult, să construim o relație dascăl-părinte bazată pe comunicare sinceră, pe încredere reciprocă și pe ideea că fiecare vrea doar ce e #maibine pentru copii!
Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.
Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.
Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.
Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.
În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.
În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.
Lacrimi. Neputință. Furie.
Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.
Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.
La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.
Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…
Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne
facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?
Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.
Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…
Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.
Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.
Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.
Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.
Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.
Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.
Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?
