Publicat pe

De prin școli (și grădinițe) adunate… Episodul 6

Aceeași grădiniță de stat… Într-o zi, mă cheamă directoarea în birou să o ajut să așeze niște documente în dosare. Îmi preiau sarcinile și mă retrag cu toate dosarele într-un colț al biroului. Încăperea era cumva în formă de L, iar eu nu mă vedeam dacă intra cineva în birou. Și cum răsfoiam eu hârtiile, aud la un moment dat glasul cristalin al directoarei care o chema pe prietena ei (educatoarea despre v-am vorbit în episodul 5): ,,Vino să facem repartizările alea!”. Și vine, se așază pe scaun și începe spectacolul:

-Pe ăsta îl vrei?

-Ce e tac-su?

-Avocat.

-Ăoleu! Nu-mi da mie d-ăștia!

-Ia, hai să vedem ce sunt părinții lu’ ăsta! A, uite, mă-sa-i florăreasă! Îl vrei?

-Da, da! Mie d-ăștia să îmi dai, nu copii de doctori sau avocați!

Fac ochii mari și nu-mi vine a crede. Deci așa se repartizau copiii la grupe? În naivitatea mea, credeam că altele erau criteriile. În fine, am aflat ulterior de ce își dorea colega mea copii de florărese și muncitori. Se împrietenise repede cu părinții și își permitea să le ceară diverse: de la a-i lua florile primite pentru revânzare la florărie și ei să-i dea banii, până la a le cere drept cadou bijuterii din aur, cu care se lăuda apoi printre colege.

Cele două erau prietene bune și cu inspectoarea de la vremea respectivă și membre ale unui partid ce le susținea și acoperea foarte bine spatele.

Așa se face că, într-o seară, rămânând mult peste program, aveam să văd cât de bune prietene erau cele trei. Șoferul inspectoarei trăsese mașina în ușa grădiniței, astfel încât eu nu mai aveam acces spre ieșire. Toată lumea a rămas blocată. Ei că nu știau ce caut acolo, eu că nu înțelegeam de ce cară în portbagajul mașinii atâtea cutii cu săpun, șervețele și hârtie igienică. Nu, nu le aduceau din portbagaj în grădiniță, ci invers. A doua zi, colega mea mi-a confirmat bănuiala: erau materiale aduse de copii și se făcea acum zeciuiala cu inspectoarea!

Toată lumea se făcea că nu vede ce se întâmplă. Era un firesc să nu te bagi… Așa am fost sfătuită și eu, dar nu am rezistat mult și am plecat, din nou…

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 5

Mă transfer la o grădiniță mai aproape de casă. Sunt repartizată la o grupă mixtă, pe care o împart cu o doamnă educatoare cu experiență (eu fiind încă începătoare, chiar dacă aveam deja definitivatul luat), o doamnă extraordinară de care mă leagă și acum o prietenie frumoasă.

La prima ședință a cadrelor didactice, mă orbește aurul de pe pieptul unei colege și-mi asurzește urechile glasul ei strident. Se gudura pe lângă directoare, făcea glume nepotrivite pentru un dascăl și râdea de se zguduiau ferestrele. Aveam să o cunosc pe cea mai bună prietenă a directoarei, mâna dreaptă a acesteia și fostă femeie de serviciu. Tocmai absolvise un colegiu (lumea spunea că la fără frecvență și plătit de soț) și se pregătea să intre la clasă, pentru al doilea an. Anunțul i-l făcuse chiar soțul, pe când aceasta mătura curtea grădiniței: ,,Aruncă mătura, că de azi ești educatoare!”. 

În fine, mi-am zis să nu aplec urechea la povești și să îi acord doamnei o șansă, poate chiar avea har pentru această meserie, dar nu a avut șansa să intre la liceul pedagogic. Mi-a trecut repede când a început să vină tot mai des la mine să o ajut să realizeze proiecte pentru activități, chiar și pe cele pentru examenul de definitivat. Am avut astfel ocazia să constat că notițele ei aveau extrem de multe greșeli gramaticale sau de ortografie. 

Într-o zi, vin eu la serviciu și în fața ochilor îmi apare o imagine pe care nu cred că o voi uita vreodată. Doamna X ținea pe frunte o găină congelată! Mă uit mai bine, poate mă înșel. Nu! Chiar e o găină. Cu picioarele de-o parte și de alta a capului și cu pieptul fix pe frunte. Întreb, înăbușindu-mi un hohot de râs, ce face cu găina congelată pe cap și-mi răspunde că tocmai s-a rostogolit pe scări și și-a pus ceva rece la frunte să nu i se ridice vreun cucui. 🤦🏻‍♀️

……………………………………………………..

Avem ceea ce avem acum în sistem pentru că, mult timp, în colegii a intrat cine a vrut și a ieșit cine a dat bani cui trebuia. Desființarea liceelor pedagogice a fost o mare greșeală, iar acum plătim polițele. 

Bineînțeles, am avut și colege educatoare minunate, absolvente de colegii. Acestea nu și-au ales doar o meserie. Au fost nu doar tolerante cu elevii, ci i-au iubit ca pe propriii copii și le-au fost dascăli model, inspirați, cu vocație.

Așadar, să sperăm la #maibine în educație și la un sistem de formare a cadrelor didactice eficient și corect, dar și la unul de evaluare periodică la clasă, dar care să nu fie doar de ochii lumii, ci să urmărească dacă dascălul are tact pedagogic și este apt din punct de vedere academic și psihologic să se afle în fața copiilor. 

Simona

Publicat pe

Țara arde și babele se piaptănă…

Aceasta este expresia românească ce caracterizează dorința profesorilor de mărire a salariilor din bugetul de stat, buget ce ar trebui orientat către alte domenii acum…

Cei mai vocali sunt, evident, cei ce fac puțin, dar vor mai mult. Vor mai mult pentru ce?

Pentru orele online pe care nu le-au ținut, motivând că disciplina lor ,,nu se predă online”?

Pentru că predau în continuare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme și de vremuri?

Pentru că ,,se tem de expunere” și nu își deschid camera, dar au pretenția ca elevii să își arate fețele, altfel îi amenință cu absențe?

Pentru că știu să evalueze doar teoria, dar nu îi fac pe copii să înțeleagă practic-aplicativ noțiunile predate?

Pentru nerespectarea confidențialității notelor pe care le prezintă în fața colectivului de elevi, pentru ca mai apoi să scoată în evidență elevii cu rezultate care nu se ridică la nivelul așteptărilor?

Pentru întâlnirile pe care nu le țin cu părinții, deși ele sunt clar prevăzute în regulament?

Pentru ignorarea nevoilor emoționale ale elevilor, pe care nu îi întreabă nimeni dacă mai pot și cum ar putea fi ajutați?

Pentru că anulează ore, fără a oferi explicații elevilor și părinților?

Pentru că în vacanța de iarnă se gândesc cum să le ofere elevilor note și îi somează cu efectuarea de urgență a unor teme pentru a avea ce să noteze?

Pentru că vor deschiderea școlii, dar nu respectă regulile de distanțare sau măsurile minime de igienă?

Ar mai fi multe de scris despre de ce nu ar trebui să se ajungă aici, dar ne oprim și vă așteptăm și pe voi să vă scrieți părerea.

Evident, sunt și profesori pentru care a fi dascăl nu înseamnă doar o meserie, ci este dedicare aproape totală, este har și iubire, este înțelegere și comunicare. Doar că aceștia nu sunt atât de vocali precum ceilalți. Rămân în umbră, făcându-și treaba în continuare cu toată dăruirea, punând pe primul loc doar copilul și nevoile lui. Pentru ei, jos pălăria!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 4

Am reușit să îmi iau titularizarea în București. Cum nu cunoșteam orașul și nici internetul nu era accesibil pe atunci (ca să mă pot orienta în funcție de distanța față de locul unde locuiam), am ales o școală aproape la întâmplare. Îmi amintesc că era o doamnă lângă mine la repartizarea pe posturi și m-a întrebat unde stau, ca să mă poată ajuta. Mi-a arătat o școală pe listă ca fiind pe traseul unui autobuz ce mă lăsa în fața căminului unde locuiam cu iubitul meu, el fiind încă student.

Așa m-am trezit educatoare în cadrul unei școli mici aflată într-un cartier mărginaș al capitalei. Am plâns în prima zi când am vizitat-o. Speram să fiu și eu dascăl în oraș, nu tot la țară. Da, chiar dacă oficial era situat în oraș, acest cartier nu avea străzi asfaltate, iar când ploua afară, aveai nevoie de cizme de cauciuc. 

Clasă mixtă, copii de toate vârstele.  Trebuia să îmi gândesc activitățile astfel încât să îi țin antrenați și pe copiii mici de 3 ani, dar și pe cei de 6 ani. Prima lună mi s-a părut cumplită, copii mulți care plângeau că vor acasă, părinți care voiau să fie doar copilul lor în centrul atenției mele…

Prima serbare de Crăciun. Am gândit un program care să-i cuprindă pe toți copiii și le-am repartizat tuturor roluri în funcție de abilitățile lor, de gradul lor de implicare și de capacitățile de memorare. O fetiță de vreo 4 ani, care pronunța extrem de greu cuvintele și care avea o poezie mai ușoară s-a plâns bunicului ei că își dorea rolul principal din scenetă, pe care îl avea o fetiță de 6 ani. Bunicul, probabil impresionat de lacrimile nepoatei, a venit hotărât la școală să … mă bată! Da, ați înțeles bine, să mă bată! Fără să întrebe de ce, cum și ce aș putea face ca nepoata lui să nu se mai simtă nedreptățită, a intrat vijelios în clasă și a ridicat mâna asupra mea. Evident că am înghețat instantaneu. Norocul meu că în spatele bunicului era tatăl unui elev, care i-a prins mâna imediat și l-a scos afară din clasă. Totul s-a desfășurat în fața copiilor prezenți. Unii au început să plângă. Alții au venit să mă ia în brațe și să mă/se asigure că sunt bine… Nu eram bine, dar am zâmbit pentru ei. 

Mi-am început activitatea cu copiii și mă trezesc, din nou, cu ușa dată de perete și cu bunicul furios în clasă. L-am rugat politicos să iasă din clasă, dar el venea spre mine. Nu știu de unde mi-am găsit puterea de a-l ruga, cu tot calmul din lume, să înceteze. Făcea doi pași spre ușă, unul înapoi spre mine. Când a ajuns în pragul ușii, mi-am adunat puterile și l-am împins în afara clasei, apoi am încuiat ușa. Eram la capătul puterilor. Am sunat o colegă să vină de urgență la mine. Am plâns mult. Am vrut să-mi dau demisia, dar directoarea m-a asigurat că nu se va mai repeta pentru că a făcut solicitare și vom avea pază la intrarea în școală, iar bunicului i s-a interzis să mai intre vreodată în școală. 

Chiar și acum, după atâția ani, mă încearcă aceleași emoții neplăcute când îmi amintesc incidentul. De aceea spun că este foarte importantă comunicarea. L-am înțeles și iertat pe bunicul respectiv, dar oare câți mai sunt ca el? Eu cred că încă sunt…

Simona

Publicat pe

Despre etnie, prietenie și toleranță…

La școala generală am avut o colegă în clasă de etnie rromă. Pentru mine nu a avut nicio relevanță acest aspect. Drumul nostru de la și către școală era același, deci îl parcurgeam împreună. În unele zile mergeam la ea acasă să ne facem temele sau venea ea la mine să ne jucăm. Nu am știut că e de etnie până târziu,  când l-am auzit pe un coleg de la altă clasă că-i spune ,,țigancă”. M-a înfuriat atunci și nu înțelegeam de ce e rău cu ea. Nu m-a interesat niciodată culoarea pielii ei, era colega și prietena mea și atât. 

……………………………………………………..

În satul nostru veneau periodic rromi ce-și instalau corturile în capătul străzii noastre. De ei îmi era frică pentru că ne speriase bunicii că ,,dacă nu suntem cuminți, ne iau țiganii în sac”. Mi-am dat seama că nu e așa când am văzut că una dintre femeile de etnie era mereu prezentă în curtea bunicii să-i ghicească în cărți. Spunea despre bunică-mea că-i este cea mai bună prietenă. Le auzeam stând de vorbă ore în șir. Cred că eram clasa a IX-a când am văzut-o ultima dată. Atunci mi-a spus că mă voi mărita cu ,,un băiat cu însemnele statului pe umeri”…🤣 Nu a ghicit bine! 

La facultate am avut doi colegi de etnie, o fată și un băiat. Simpatici amândoi, serioși și ambițioși. S-au căsătorit după absolvire și au ajuns oameni de succes în domeniul lor. Îmi amintesc momentul de absolvire când au venit toți membrii familiilor lor și-i vedeai cât de emoționați erau. Aflasem că fata era singura persoană din familie care absolvise facultatea, moment de sărbătoare și de mândrie pentru ei. 

……………………………………………………..

Da, știm cu toții cazuri de nerespectare a legii, de rea credință sau violență, dar poate ar fi #maibine dacă am renunța la generalizări. Poate ar fi #maibine, dragi părinți si dascăli, să ne educăm copiii să fie mai toleranți cu ceilalți și să nu se uite doar la culoarea pielii, ci la calitățile acelui om. Poate ar fi mai bune să le cultivăm omenia și bunul simț, empatia și dragostea de aproape, înțelegerea și altruismul. Să scăpăm de etichete, de acuze, de priviri cu subînțeles, de sprânceana ridicată. Să fim oameni! Și ei sunt oameni!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 3

La aceeași școală, în altă zi, vine un copil din clasa mea, despre care știam că mai are o soră, și mă roagă să îi permit să își viziteze frații mai mari, aflați în clădirea alăturată. Mă întorc uimită sper el și îl întreb de când are frați… ,,A, domnișoara, ei sunt frații mei de luna trecută, de când mama mea s-a mutat la ei, iar mama lor s-a mutat la noi acasă!”. Ceva îmi dădea cu virgulă. Îmi spun în sinea mea ,,Cine știe ce a înțeles copilul…are doar 7 ani!” și îl las să plece.🤨

Am aflat ulterior că spunea adevărul: două cupluri cu câte doi, respectiv trei copii, prieteni de familie, s-au plictisit de partenerii lor de viață și au făcut schimb. Așa că acum, copiii se declarau frați. După câteva luni au revenit la casele lor. 🤷🏻‍♀️

……………………………………………………..

8 Martie. Cum era obiceiul de a oferi și primi cadou de Ziua Femeii și deși erau oameni simpli și cu venituri modeste, aceștia își trimiteau copiii cu flori din curțile proprii pentru doamnele învățătoare, în semn de apreciere. Colega mea, o domnișoara delicată debutantă și ea, mă cheamă la ea în clasă după ore și îmi spune cu glas tremurând: ,,Simo, am primit o pungă de la mama lui F și mi-a spus să am grijă că e ceva fragil în interior. Vino să vezi și tu pachetul că mie mi-e cam teamă să aflu ce e în interior…”

Mă apropii de catedra ei și ochii îmi pică pe unica sacoșă de plastic de lângă florile primite. Ceva neregulat se deslușea de sub ziarul pătat de ulei cu care erau învelite două pachete aflate în punga aceea. Mă uit la colega mea, iar ea la mine. Își face curaj, scoate primul pachet și înlătură primul strat de ziar. Apoi pe al doilea. Apoi pe al treilea. Se zărește coada ciobită a unui pește de sticlă. Nu mă pot abține și râd. 😀

Ea devine roșie la față. Scoate peștele la iveală. Printre solzii din sticlă albastră se puteau observa cu ușurintă urmele vremii… Mie-mi vine să râd mai tare, dar fața ei arată altceva și mă abțin. Își ia inima în dinți și deschide și al doilea pachet, împachetat în și mai multe straturi de ziar. Zece ouă de găină, proaspăt scoase din cuibar, după murdăria de pe ele… Ea e și mai roșie la față. O lacrimă îi joacă în colțul ochiului. 

Îmi înăbuș dorința de a râde cu hohote și, văzând-o afectată, încerc să o consolez: ,,Oamenii simpli de la țară vor să îți arate aprecierea lor și îți oferă ce au ei mai de preț. Pentru mama lui F, acestea au însemnat ceva de ți le-a oferit ție. Spală peștele și pune-l pe televizor, unde îi este locul, iar ouăle dă-i-le mamei tale să facă o plăcintă de-aia bună!” Gustă gluma mea și o bufnește râsul și pe ea. Luase darul ca pe o ofensă, dar acum râdem copios amândouă…😂

Cine-a spus că viața bate filmul, mare adevăr grăia. Oamenii de la țară ne-au dovedit că nu se plictisesc deloc, ci sunt foarte inventivi…

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 2

Pentru că, deh, așa era și încă este sistemul, în al doilea an de activitate m-am titularizat la o altă școală, tot la țară, dar mai aproape de un oraș aflat în drumul meu spre capitală. Visul meu era să ajung cândva în București…

Aici, aceeași situație: mulți suplinitori care nu aveau nicio înclinație didactică, absolvenți de colegiu la fără frecvență sau domnișoare pensionare. Mi-am făcut repede două prietene: o învățătoare delicată, proaspăt absolventă și ea și directoarea școlii, o domnișoară cu câțiva ani mai mare decât mine. 

Școala noastră avea două clădiri, eu având clasa în aripa ce fusese cândva grădiniță. Aici funcționau acum două clase. 

Colega mea de peste drum absolvise un colegiu de institutori, însă era aproape oră de oră la ușa mea să îi arăt cum se rezolvă problemele de matematică de clasa a IV-a. Faza memorabilă a fost când a intrat vijelios în clasa mea, cu lacrimi în ochi și mi-a ordonat să merg la elevii ei să le explic problemele că ea nu știe să le rezolve. S-a așezat la catedra mea și m-a asigurat că îmi supraveghează ea elevii la scriere, numai să o salvez…

M-am dus la copii, care mă priveau cu ochi curioși, dar și cu speranța că cineva le va explica și lor problema aia de mișcare și, mai ales, îi va face să înțeleagă algoritmul. Și au înțeles atât de bine, că mă căutau în pauze să rezolvăm împreună și alte tipuri de probleme. Din nefericire, învățătoarea lor nu le-a înțeles…

Apoi era domnișoara de limba franceză. Nu știu voi ce părere aveți, dar eu numai domnișoare pensionare am cunoscut pe postul de profesor de limba franceză. (Bine, Elena, cu excepția ta!😉)

Ei bine, această domnișoară îmi stârnea un amestec de emoții: de la milă la dezgust. Navigam prin tot amalgamul de senzații când mă aflam în preajma ei. Era foarte murdară, sărăcăcios îmbrăcată și vorbea mult. Foarte mult! 

Într-o zi geroasă de iarnă, autobuzul care mă transporta zilnic la București (da, stăteam la prietenul meu în cămin) a întârziat să apară vreo două ore. În cancelarie, tremuram eu și încă vreo câțiva profesori navetiști, dar și domnișoara de franceză. Am aflat atunci că nu își dorea să ajungă acasă unde era mai frig ca afară, că avea folie de plastic în ferestre și că, uneori, pentru a se încălzi, ținea o sticlă cu apă fierbinte în brațe sau primea șobolanii în pat. 😱😱😱 Ca-n filmele de groază mi s-a părut! 

Cum eu am avut dintotdeauna fobie de șobolani, întâmplarea respectivă mi-a rămas adânc înfiptă în memorie. Din păcate, au fost și sunt convinsă că încă mai sunt, dascăli care o duc greu din punct de vedere financiar, mai cu seamă cei ce nu au un partener care să contribuie la veniturile casei…

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 1

Vă spuneam că debutul mi l-am făcut la o școală de la țară. Era școala aceea mică, cu clase ce aveau dușumea scorojită și sobă pe lemne. Mirosul puternic de motorină încă îmi trezește amintiri…

În primele zile întreb și eu timid unde găsesc toaleta. O colegă învățătoare, brunetă și înaltă, îmi zâmbește cu subînțeles și îmi arată direcția: ,,În fundul curții! Dar vezi că dacă bate vântul, ți-o suflă!”. Mă uit la ea și nu înțeleg mesajul, dar ea îmi face cu ochiul… Aha, prima ,,glumă”! Aveam să aflu pe parcurs că era ,,prietenoasă” cu toți bărbații, de la șoferul de pe autobuz, până la unii profesori și că abia reușise să finalizeze un liceu la seral. În fine, nu era treaba mea! O ajutam când îmi solicita sprijinul, ba să îi rezolv o problemă la matematică, ba să îi explic cum se realizează planificarea. Știu, aș fi putut pune întrebări de genul ,,De ce e învățătoare?”, dar mă preocupau mai degrabă copiii care-i erau elevi…

Rar ajungeam în cancelarie, de cele mai multe ori rămâneam printre elevi. Însă, într-o zi, colega despre care vă vorbeam mai sus mă invită cu insistență în cancelarie, pe motiv că e ziua unui coleg, profesor de geografie. Cedez insistențelor și o însoțesc în cancelarie, unde eram așteptate cu prăjituri și cafea. Am schimbat câteva politețuri și am plecat. Până aici, nimic interesant. A doua zi, colegul vine la clasa mea și spune că vrea să mă roage ceva. Și, cu lacrimi șiroind pe obraji îmi spune că i-a rugat și pe elevii lui, dar mă roagă și pe mine, dacă primesc flori să i le dau lui să le ducă la mormântul tatălui său. Vai, emoționată și impresionată de gest, îl asigur că așa voi face și îl întreb dacă îl mai pot ajuta cu ceva. Îmi spune e suficient pentru moment, dar că i-ar plăcea ca într-o zi să ies cu el la o cafea. Aha! Deci asta urmăreai, de fapt? Îl refuz politicos, mărturisindu-i că eu am un prieten pe care îl iubesc foarte mult și că nu sunt interesată de astfel de invitații. A zâmbit, mi-a mulțumit și mi-a aruncat peste umăr: ,,Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești!”.

Săptămâna următoare merg să îmi iau catalogul din cancelarie și observ o figură nouă, un bărbat înalt, cu mustață grizonantă. Cineva mi-l prezintă: ,,Domnul este tatăl lui G, profesorul de geografie. A lipsit până acum pentru că a fost bolnav, de aceea l-a suplinit fiul său câteva zile.” Nu am putut să mă abțin și i-am spus ,,Vai, dar G a cerut flori să vi le aducă la mormânt!”. Vizibil încurcat, omul își scuză fiul ,,A, el e foarte glumeț!”. Nu mai știu cât a rămas în școală nici tatăl, cert este că nu a prins finalul anului. Uneori mă mai întreb dacă joacă aceleași roluri sau le-au mai schimbat…

Simona

Publicat pe

În unele situații nu e loc de negociere…

Auzim, din ce în ce mai des, voci care încearcă să negocieze, de la distanță evident, cu dascălii, cu inspectoratele, cu miniștrii… 

Dacă să se facă școala online sau nu. 

Dacă să se filmeze sau nu lecțiile. 

Dacă să se deschidă sau nu camera video în timpul activităților. 

Dacă să se dea teme sau nu. 

Ce să mai? O negociere continuă!

Acum, cum vedem noi lucrurile și de ce nu suntem de acord cu ce este scris în articolul de mai jos: ( îl găsiți pus în primul comentariu😉)

-școala online este obligatorie pentru toată lumea, indiferent că sunt elevi sau profesori! 

Mulți văicăreți: că nu se face școală cum trebuie, că se vor acumula lacune, că stau copiii prea mult cu ochii în monitoare…

Școală se face dacă se vrea. Există elevi dornici să învețe și învață, așa cum există dascăl care își pregătește lecțiile cu mare atenție și aplecare asupra copilului și dascăli care așteaptă cu mâna întinsă ajutor de sus…

Copiii stăteau oricum cu ochii în monitoare, unii de când s-au ridicat în șezut. Sunt convinsă că ați văzut și voi părinți care așază copilului tableta sau telefonul în față și apoi îi strecoară lingurița cu mâncare în gură. Sunt convinsă că și voi cunoașteți părinți care ajungeau acasă doar pentru sărutul de noapte bună. În timpul în care ei erau la serviciu, copiii se aflau în fața monitorului. 

Acum măcar nu pierd timpul pe Tik-Tok sau pe jocuri, ci deprind abilitați digitale. Au învățat, într-un timp scurt, să scrie în word, să realizeze proiecte în Power Point, să scrie o carte digitală etc. Toate aceste abilitați reprezintă baza viitorului, oricât de mult s-ar păcăli unii adulți, care încă susțin că manualul și caietul sunt sfinte.

-camera video trebuie deschisă de toată lumea, elev sau dascăl!

De unde vine scuza asta cu ,,nu deschid camera pentru că sunt anxios”? Haideți să fim serioși, toți suferim de anxietate acum? 

Da, și eu roșesc când vorbesc în public. Uneori mă bâlbâi din cauza asta. Alteori simt cum transpir și picioarele-mi sunt precum lumânările. 

Asta mi se întâmplă când nu cunosc audiența, dar audiența mea este formată din copii și părinți, oameni cu care am o relație. Mi se pare firesc ca eu să le cer copiilor să aibă camera deschisă, pentru că îmi doresc conectarea cu ei zilnică. Îmi doresc să mă vadă și să îi văd, să știe că sunt acolo cu ei și pentru ei. 

Copiii, obișnuiți deja cu figura dascălului, nu se vor teme niciodată să își arate fața la orele online. 

Dascălii care au o relație apropiată, care sunt siguri pe ceea ce sunt și pe ceea ce fac, care se respectă pe sine și care își respectă elevii, nu se vor teme să își deschidă camera. Dimpotrivă, acum e ocazia perfectă de a arăta că ceea ce fac fac din vocație, nu din datorie. 

……………………………………………………..

Adolescenta mi-a mărturisit zilele trecute că ea nu are absolut nicio problemă să deschidă camera și o face, dar numai acolo unde și profesorul este dispus să își arate fața. Nu înțelege cum ,,profesorii ne cer nouă să avem camera pornită, altfel ne pun absențe, dar ei nu o au! Lor le pune cineva absențe?”. 

Are dreptate copilul? Eu zic că da. Nu poți avea pretenții de la ceilalți să facă un lucru pe care tu îl refuzi. Din nou, puterea exemplului!

Să auzim de #maibine și de #dascaldedicat! Să mai renunțăm la scuze și să ne concentrăm pe soluții!

Simona

Publicat pe

De ce părinții nu (mai) au încredere în școală…

Avem prieteni din diferite domenii de activitate, din medii sociale diferite. Prieteni cu educație aleasă, dar și prieteni cu un nivel de educație medie. Prietenii care locuiesc în urban, dar și prieteni din rural.

Cu mici excepții, majoritatea se declară nemulțumită de școală și de dascăli.

De unde vin nemulțumirile?

 1. Temele pentru acasă. Cei mai mulți nu le vor. Și de ce nu le vor? Pentru că, de cele mai multe ori, nu le văd relevanța. Le-ar plăcea ca aceste teme să îmbine util teoria cu practica, însă întâlnesc multe exerciții de memorare fără sens a unor informații ce se află la un click distanță. Copiii lor plâng și sunt frustrați că nu știu, nu pot și nu își mai doresc teme. Ar prefera să meargă cu bicicleta, să practice un sport, să construiască o machetă la istorie sau geografie sau să realizeze un proiect tematic la chimie sau fizică. Orice, dar nu memorare mecanică sau efectuarea de exerciții fără număr din culegeri scrise de autori celebri. Frustrarea atinge cote maxime când temele reușesc să le dea planurile de sfârșit de săptămână peste cap.

 2. Relația cu dascălii. Cei mai mulți părinți nu au, nu știu cum să aibă sau chiar nu vor să aibă o relație cu dascălii copiilor lor. De ce? Cei mai mulți se plâng că dascălii sunt aroganți și îi tratează cu superioritate. Cei care au încercat mai mult s-au lovit de un mare zid când au solicitat consultații/întâlniri individuale. Unii dascăli refuză aceste întâlniri motivând că un telefon este suficient, punctual pe un anumit subiect. De cele mai multe ori, se întâmplă când copilul a făcut ceva greșit. Niciun părinte nu își dorește o astfel de discuție, în care se pune pe tapet doar ce nu a făcut copilul bine. Un aspect sesizat chiar zilele trecute de un prieten a fost acesta: ,,La noi, educația se bazează doar pe evidențierea greșelilor”. Just!

 3. Prestanța dascălilor. Chiar dacă sună jignitor pentru aceștia, atitudinea, stilul și prestanța lor ca dascăli sunt extrem pe importante pentru părinți. Și cum să nu își pună părintele semne de întrebare când dascălul copilului se exprimă sau scrie greșit în limba maternă, de la ,,să aive” la ,,se merită”, de la ,,rebuse” la ,,cei drept…”, de la ,,să complecteze” la ,,copii nu învață”, de la ,,nu fă aia” la ,,te du acum”. Tu, în calitatea ta de dascăl, nu ai voie să faci astfel de greșeli, fie că predai matematică, geografie, istorie sau limba engleză.

 4. Școala online. Cei mai mulți părinți o urăsc. Și nu pentru că sunt nevoiți să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să îi lase singuri ori să îi supravegheze la lecții, ci pentru că NU SE FAC TOATE ORELE si se tem de repercusiuni. Da, cele mai multe ore nu se țin sau sunt susținute fie fără cameră (pentru că dascălii nu vor ,,expunere”), fie se trimit diferite scheme ale lecțiilor pentru a fi învățate și apoi li cere copiilor rezolvarea câtorva exerciții ce nu vor fi niciodată verificate. Încă sunt discuții aprinse pe forumurile profesorilor în care aceștia refuză să participe la școala online, ,,că nu e normal, că nu au fost instruiți, că nu știu cum, că nu au cu ce, că sunt înregistrați etc”. Însă știm cu toții că cine vrea, poate! 

 5. Programa prea încărcată. Acest punct se leagă de primul și nu îl mai dezvolt și eu pentru că a fost extrem de mult comentat de prea multă lume. Da, e nevoie de schimbarea programei. Însă, chiar și cu cea actuală, dacă ai imaginație și deschidere spre nou, poți adapta conținuturile în funcție de interesele copiilor; fără dictare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme, fără conspecte de pe manuale și memorare mecanică. Se poate, dar trebuie să vrei! 

Tu, cel care citești acest mesaj, ce mulțumiri sau nemulțumiri reale (nu ideale) ai în legătură cu școala?

P.S. Orice asociere cu sisteme de educație din alte țări este inutilă și fără nicio susținere în cultura și civilizația poporului nostru. 

Simona&Ioana