Publicat pe

Îmblânzitoarea de litere…

Ieri am primit un mesaj de la eleva mea, Beatrice, în care îmi spunea că a mai scris o carte, pe care o dedică tuturor copiilor cu dificultăți de citire, eu fiind ,,îmblânzitoarea de litere”…

Mesajul ei m-a bucurat și, în același timp, mi-a trezit amintiri nu tocmai plăcute, de pe vremea când m-am confruntat la clasă cu situația copilului dislexic.

Da, este o situație dificilă atât pentru dascăli, cât și pentru copil, părinții copilului, dar și pentru colegii de clasă ai acestuia.

Să le luăm pe rând…

Dascălii, cel puțin cei din generația mea, nu au avut formare pe acest tip de dificultate în învățare. Îmi amintesc că la pedagogie ni s-a reamintit vag că există copii care întâmpină dificultăți la citire, scriere sau calcul matematic, dar că nu e de domeniul școlii, ci al altor specialiști. 

Ce am făcut eu până la momentul în care am avut la clasă un astfel de copil? Cred că ce ar face orice dascăl: am direcționat părinții către logoped. Știam că unii copii vor reuși să nu mai confunde b cu d, f cu v, s cu z cu timpul. Știam că cei care scriu de la dreapta la stânga, vor reuși să își corecteze acest aspect cu timpul. Știam că scrisul în oglindă se va corecta tot cu timpul. Însă nu știam că sunt unii copii care, în ciuda multiplelor exerciții făcute la clasă, vor continua să nu înțeleagă anumite noțiuni. 

Copilul nu înțelege de ce el nu poate și ceilalți pot; de ce la el fug literele pe foaie, iar la ceilalți nu; de ce uită repede ce l-ai învățat, iar ceilalți par să rețină cu ușurință totul… Și devine frustrat. Și începe să se întrebe ce e în neregulă cu el. Și plânge. Și se lovește. Și se numește singur ,,prost”… 

Părinții, pe de altă parte, se împart în două categorii: cei ce dau vina pe dascăl pentru că nu are metode să îl învețe pe copil și cei ce iau în seamă recomandările acestuia de a consulta un specialist. 

Toată lumea este frustrată! Însă, dacă măcar o parte din cei implicați, rămâne calmă și încearcă să caute soluții, lucrurile o iau pe un făgaș normal, la un moment dat.

Ce am făcut eu? Deși, repet, eu, dascălul, nu sunt în măsură să pun un diagnostic, pot face recomandări. Da, pot urmări activitatea copilului încă de la clasa pregătitoare și-i pot spune părintelui ce am notat, în urma observațiilor la clasă. Nu e suficient pentru a-l convinge pe părinte? Atunci îi solicit ajutorul consilierului școlii, care poate asista la orele de curs, poate avea o discuție individuală cu copilul, poate solicita o întâlnire cu părinții, la care să participi și tu, evident, și în care să prezentați concluziile voastre, îngrijorările și să faceți recomandările necesare.

Pentru mine, momentele acestea sunt momente de Aha!… Am început să caut tot felul de materiale sau cursuri care să mă ajute. Am participat la conferințe și întâlniri cu specialiști. În urma acestora am desprins câteva concluzii:

-dislexia afectează cam 10% din populație și nu este o boală, ci o dificultate în învățarea citit-scrisului;

-nefiind o boală, nu există vindecare; 

-este moștenire genetică;

-se manifestă pe tot parcursul vieții; pur și simplu, înveți să trăiești cu ea, utilizând diferite tehnici;

-dislexia nu înseamnă inteligență scăzută (unii elevi dislexici au un nivel de inteligență peste medie);

-singurul manual pentru copiii dislexici este unul tipărit prin anii ‘70;

-copiii dislexici încurcă des stanga cu dreapta;

-învățarea cititului se face prin asociere cu imagini, la clasele mici;

-sunt recomandate evaluările orale și fișele de lucru pe coală galbenă;

-copilul trebuie învățat să își noteze temele și lecțiile într-o agendă;

-profesorul de sprijin poate fi de ajutor, acolo unde se poate…

 Pentru părinții și dascălii ce doresc să aprofundeze subiectul, în București există un centru ce vine în sprijinul lor. Se numește Edulier și este coordonat de Cristiana Ionescu, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru tot sprijinul acordat atunci când am avut nevoie!

În loc de concluzie: nu mă declar ,,îmblânzitoarea de litere”, dar măcar mă străduiesc…😉

Simona

https://www.storyjumper.com/book/read/92865756/5fb945c825e4a

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 1

Vă spuneam că debutul mi l-am făcut la o școală de la țară. Era școala aceea mică, cu clase ce aveau dușumea scorojită și sobă pe lemne. Mirosul puternic de motorină încă îmi trezește amintiri…

În primele zile întreb și eu timid unde găsesc toaleta. O colegă învățătoare, brunetă și înaltă, îmi zâmbește cu subînțeles și îmi arată direcția: ,,În fundul curții! Dar vezi că dacă bate vântul, ți-o suflă!”. Mă uit la ea și nu înțeleg mesajul, dar ea îmi face cu ochiul… Aha, prima ,,glumă”! Aveam să aflu pe parcurs că era ,,prietenoasă” cu toți bărbații, de la șoferul de pe autobuz, până la unii profesori și că abia reușise să finalizeze un liceu la seral. În fine, nu era treaba mea! O ajutam când îmi solicita sprijinul, ba să îi rezolv o problemă la matematică, ba să îi explic cum se realizează planificarea. Știu, aș fi putut pune întrebări de genul ,,De ce e învățătoare?”, dar mă preocupau mai degrabă copiii care-i erau elevi…

Rar ajungeam în cancelarie, de cele mai multe ori rămâneam printre elevi. Însă, într-o zi, colega despre care vă vorbeam mai sus mă invită cu insistență în cancelarie, pe motiv că e ziua unui coleg, profesor de geografie. Cedez insistențelor și o însoțesc în cancelarie, unde eram așteptate cu prăjituri și cafea. Am schimbat câteva politețuri și am plecat. Până aici, nimic interesant. A doua zi, colegul vine la clasa mea și spune că vrea să mă roage ceva. Și, cu lacrimi șiroind pe obraji îmi spune că i-a rugat și pe elevii lui, dar mă roagă și pe mine, dacă primesc flori să i le dau lui să le ducă la mormântul tatălui său. Vai, emoționată și impresionată de gest, îl asigur că așa voi face și îl întreb dacă îl mai pot ajuta cu ceva. Îmi spune e suficient pentru moment, dar că i-ar plăcea ca într-o zi să ies cu el la o cafea. Aha! Deci asta urmăreai, de fapt? Îl refuz politicos, mărturisindu-i că eu am un prieten pe care îl iubesc foarte mult și că nu sunt interesată de astfel de invitații. A zâmbit, mi-a mulțumit și mi-a aruncat peste umăr: ,,Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești!”.

Săptămâna următoare merg să îmi iau catalogul din cancelarie și observ o figură nouă, un bărbat înalt, cu mustață grizonantă. Cineva mi-l prezintă: ,,Domnul este tatăl lui G, profesorul de geografie. A lipsit până acum pentru că a fost bolnav, de aceea l-a suplinit fiul său câteva zile.” Nu am putut să mă abțin și i-am spus ,,Vai, dar G a cerut flori să vi le aducă la mormânt!”. Vizibil încurcat, omul își scuză fiul ,,A, el e foarte glumeț!”. Nu mai știu cât a rămas în școală nici tatăl, cert este că nu a prins finalul anului. Uneori mă mai întreb dacă joacă aceleași roluri sau le-au mai schimbat…

Simona

Publicat pe

Nu sunt doar niște copii!

De multe ori, adulții își tratează copiii ca pe ființe fragile, neajutorate, incapabile de a lua o decizie și de a fi responsabile. 

Nimic mai greșit! 

*Copilul de azi nu mai este cel de ieri!

Deși sunt complet distructive aceste obiceiuri, încă există părinți care: îi dau copilului să mănânce și la vârsta de 7-8 ani, îi leagă șireturile de la pantofi și la 14-15 ani, îi face patul și la 20 de ani… 

Nu, nu e vina copilului că s-a ajuns aici, ci a ta, dragă părinte!

Îți amintești când n-avea nici doi ani și îți spunea ,,Eu, veau eu!” și tu nu îi lăsai lingurița în mână de teama să nu îți murdărească bucătăria?

Îți amintești când se străduia să își înnoade singuri șireturile, dar tu nu aveai răbdare pentru că te grăbeai să ieși mai repede din casă?

Îți amintești când așeza doar un colț al pilotei pe pat, iar restul atârna pe jos și tu te enervai că nu era perfect?

*Copilul de azi vrea și poate mai mult decât cel de ieri!

Ieri te uitai la el când renunța repede și devenea frustrat că nu executa bine o literă, că scria în oglindă, că citea cu dificultate… Azi îți demonstrează că a evoluat, trebuie doar să îi remarci progresele. Mici, dar sigure!

*Copilul de azi are nevoie să fie nu doar auzit, ci ascultat!

Da, vii obosit de la serviciu. Încerci să te odihnești. Îți iei un pahar cu vin și te așezi pe canapea. Copilul vine și îți povestește ceva. ,,Mhm!” îi răspunzi tu. Stop! El are nevoie de mai mult de atât! Uită-te în ochii lui și ascultă-l! Privește-l și înțelege-l! 

*Copilul de azi poate și trebuie să fie consultat când se iau decizii în familie!

Un singur exemplu: intrarea la liceu.  Hei, copilul va urma cursurile acelui liceu, nu tu! Lasă copilul să decidă pentru el. Vrei să îl ghidezi? Bine, ascultă-i argumentele, prezintă-i părerea ta, dar nu ți-o impune! 

*Copilul de azi participă la discuțiile familiei și își susține punctul de vedere!

Vacanța în familie. De multe ori, copiii nici nu știu unde merg, dar să mai fie consultați? Dar poate vrea și el să viziteze Roma, să exploreze munții sau să stea doar la piscină, nu să facă numai ce vor părinții…

*Copilul de azi nu este piesă de decor!

În anumite împrejurări, mi-a fost dat să întâlnesc familii cu copii și nelipsita bonă filipineză. Mama și tata se simt bine, vorbesc, râd, glumesc. Bona aleargă după copil. Bona îl ia în brațe când cade și plânge. Bona îi dă să mănânce. 

Mama și tata, copilul are nevoie de voi! Nu e doar un obiect cu care să vă mândriți, dar pe care îl atingeți rar…

*Copilul de azi nu este unealtă în gospodărie!

Da, încă sunt familii unde copilul este supus la munci grele: merge la muncile câmpului, taie lemne, spală, calcă și își crește frații mai mari. Ați putea spune că nu e nimic în neregulă, însă devine deplasat când toate acestea sunt împotriva voinței lui. Da, e chiar recomandat să te ajute la treburi ușoare, dar acestea trebuie să fie stabilite de comun acord.

*Copilul de azi vrea și trebuie să fie independent!

Copilul capătă independență în funcție de cât de mult îi permite părintele. Dacă tu nu îi oferi ocazia de a merge singur la magazinul de la colțul blocului să cumpere o pâine, dacă nu îl încurajezi să își viziteze colegii și ești mereu umbra lui, copilul va deveni dependent de tine. Asta îți dorești pentru el?

*Copilul de azi așteaptă iubire necondiționată!

,,Dacă nu iei notă mare la testul ăsta, nu te mai iubesc!”. De ce trebuie să îi condiționezi iubirea de niște note care reflectă doar nivelul de cunoștințe pe care îl deține la un anumit moment?

Ia-l în brațe și spune-i că îl iubești, mai cu seamă când e supărat! El are nevoie să te știe acolo pentru el, nu pentru notele lui.

*Copilul de azi este oglinda familiei!

Da, copilul va reflecta mereu valorile, principiile și educația primite în familie. De la școală primește informații cu care poate construi un viitor academic, profesional, dar prea puțin vor contribui acestea la dezvoltarea lui personală. 

Familia este cea care își lasă amprenta vizibil asupra viitorului adult! De tine, dragă părinte, depinde dacă va fi un adult respectuos și respectabil, iubitor și iubit, înțelegător și înțeles…

Vă las aici și câteva lucrări de azi…așa gândesc elevii mei despre drepturile copiilor!  

Simona

Publicat pe

Surpriza zilei… de ieri

Pe când mă pregăteam să intru într-o nouă întâlnire online, îmi sună telefonul. Un număr necunoscut. Răspund. ,,Am un plic pentru dumneavoastră!” îmi spune o voce masculină. Îmi intuiește întrebarea și-mi răspunde scurt ,,De la Anastasia…”

Din nou fac o pauză, apoi îmi amintesc discuția avută cu eleva mea. Mi-a cerut adresa pentru a-mi trimite cartea scrisă de ea. Mama i-a cumpărat-o de pe storyjumper și s-a gândit că mi-ar plăcea să o am în bibliotecă. (Vă amintiți aplicația despre care v-am vorbit luna trecută, sper!😉) 

Și chiar m-am bucurat atât de tare, că acum vreau să împărtășesc bucuria mea și cu voi!!! 🥳

De la generația aceasta, am în bibliotecă două cărți cu dedicații de la copiii mei, autori de povești. Le voi păstra cu drag și le voi folosi drept exemple și pentru generațiile viitoare. 📚

Poate pentru mulți adulți nu înseamnă mult, dar pentru copilul încurajat să își depășească limitele și pentru dascălul care i-a fost alături, aceste momente sunt de neprețuit! Cât despre părinți, sunt convinsă că sunt mândri de realizările ei și că o vor susține în continuare! 👏

……………………………………………………..

Dragi părinți, chiar dacă cel mic nu a accesat încă la școală această aplicație, vă puteți juca împreună de-a scriitorii. Încă un avantaj al acesteia e și posibilitatea de a înregistra vocea copilului povestind. (Cum credeți că se va simți, ca adult, auzindu-și vocea de copil?🙏) 

Și, pentru că tot se apropie sărbătorile, Moșul🎅 îi poate face cadou propria carte! 

Ne-am bucura să împărtășiți cu noi impresiile și chiar rezultatele!

Simona

Publicat pe

În unele situații nu e loc de negociere…

Auzim, din ce în ce mai des, voci care încearcă să negocieze, de la distanță evident, cu dascălii, cu inspectoratele, cu miniștrii… 

Dacă să se facă școala online sau nu. 

Dacă să se filmeze sau nu lecțiile. 

Dacă să se deschidă sau nu camera video în timpul activităților. 

Dacă să se dea teme sau nu. 

Ce să mai? O negociere continuă!

Acum, cum vedem noi lucrurile și de ce nu suntem de acord cu ce este scris în articolul de mai jos: ( îl găsiți pus în primul comentariu😉)

-școala online este obligatorie pentru toată lumea, indiferent că sunt elevi sau profesori! 

Mulți văicăreți: că nu se face școală cum trebuie, că se vor acumula lacune, că stau copiii prea mult cu ochii în monitoare…

Școală se face dacă se vrea. Există elevi dornici să învețe și învață, așa cum există dascăl care își pregătește lecțiile cu mare atenție și aplecare asupra copilului și dascăli care așteaptă cu mâna întinsă ajutor de sus…

Copiii stăteau oricum cu ochii în monitoare, unii de când s-au ridicat în șezut. Sunt convinsă că ați văzut și voi părinți care așază copilului tableta sau telefonul în față și apoi îi strecoară lingurița cu mâncare în gură. Sunt convinsă că și voi cunoașteți părinți care ajungeau acasă doar pentru sărutul de noapte bună. În timpul în care ei erau la serviciu, copiii se aflau în fața monitorului. 

Acum măcar nu pierd timpul pe Tik-Tok sau pe jocuri, ci deprind abilitați digitale. Au învățat, într-un timp scurt, să scrie în word, să realizeze proiecte în Power Point, să scrie o carte digitală etc. Toate aceste abilitați reprezintă baza viitorului, oricât de mult s-ar păcăli unii adulți, care încă susțin că manualul și caietul sunt sfinte.

-camera video trebuie deschisă de toată lumea, elev sau dascăl!

De unde vine scuza asta cu ,,nu deschid camera pentru că sunt anxios”? Haideți să fim serioși, toți suferim de anxietate acum? 

Da, și eu roșesc când vorbesc în public. Uneori mă bâlbâi din cauza asta. Alteori simt cum transpir și picioarele-mi sunt precum lumânările. 

Asta mi se întâmplă când nu cunosc audiența, dar audiența mea este formată din copii și părinți, oameni cu care am o relație. Mi se pare firesc ca eu să le cer copiilor să aibă camera deschisă, pentru că îmi doresc conectarea cu ei zilnică. Îmi doresc să mă vadă și să îi văd, să știe că sunt acolo cu ei și pentru ei. 

Copiii, obișnuiți deja cu figura dascălului, nu se vor teme niciodată să își arate fața la orele online. 

Dascălii care au o relație apropiată, care sunt siguri pe ceea ce sunt și pe ceea ce fac, care se respectă pe sine și care își respectă elevii, nu se vor teme să își deschidă camera. Dimpotrivă, acum e ocazia perfectă de a arăta că ceea ce fac fac din vocație, nu din datorie. 

……………………………………………………..

Adolescenta mi-a mărturisit zilele trecute că ea nu are absolut nicio problemă să deschidă camera și o face, dar numai acolo unde și profesorul este dispus să își arate fața. Nu înțelege cum ,,profesorii ne cer nouă să avem camera pornită, altfel ne pun absențe, dar ei nu o au! Lor le pune cineva absențe?”. 

Are dreptate copilul? Eu zic că da. Nu poți avea pretenții de la ceilalți să facă un lucru pe care tu îl refuzi. Din nou, puterea exemplului!

Să auzim de #maibine și de #dascaldedicat! Să mai renunțăm la scuze și să ne concentrăm pe soluții!

Simona

Publicat pe

De ce părinții nu (mai) au încredere în școală…

Avem prieteni din diferite domenii de activitate, din medii sociale diferite. Prieteni cu educație aleasă, dar și prieteni cu un nivel de educație medie. Prietenii care locuiesc în urban, dar și prieteni din rural.

Cu mici excepții, majoritatea se declară nemulțumită de școală și de dascăli.

De unde vin nemulțumirile?

 1. Temele pentru acasă. Cei mai mulți nu le vor. Și de ce nu le vor? Pentru că, de cele mai multe ori, nu le văd relevanța. Le-ar plăcea ca aceste teme să îmbine util teoria cu practica, însă întâlnesc multe exerciții de memorare fără sens a unor informații ce se află la un click distanță. Copiii lor plâng și sunt frustrați că nu știu, nu pot și nu își mai doresc teme. Ar prefera să meargă cu bicicleta, să practice un sport, să construiască o machetă la istorie sau geografie sau să realizeze un proiect tematic la chimie sau fizică. Orice, dar nu memorare mecanică sau efectuarea de exerciții fără număr din culegeri scrise de autori celebri. Frustrarea atinge cote maxime când temele reușesc să le dea planurile de sfârșit de săptămână peste cap.

 2. Relația cu dascălii. Cei mai mulți părinți nu au, nu știu cum să aibă sau chiar nu vor să aibă o relație cu dascălii copiilor lor. De ce? Cei mai mulți se plâng că dascălii sunt aroganți și îi tratează cu superioritate. Cei care au încercat mai mult s-au lovit de un mare zid când au solicitat consultații/întâlniri individuale. Unii dascăli refuză aceste întâlniri motivând că un telefon este suficient, punctual pe un anumit subiect. De cele mai multe ori, se întâmplă când copilul a făcut ceva greșit. Niciun părinte nu își dorește o astfel de discuție, în care se pune pe tapet doar ce nu a făcut copilul bine. Un aspect sesizat chiar zilele trecute de un prieten a fost acesta: ,,La noi, educația se bazează doar pe evidențierea greșelilor”. Just!

 3. Prestanța dascălilor. Chiar dacă sună jignitor pentru aceștia, atitudinea, stilul și prestanța lor ca dascăli sunt extrem pe importante pentru părinți. Și cum să nu își pună părintele semne de întrebare când dascălul copilului se exprimă sau scrie greșit în limba maternă, de la ,,să aive” la ,,se merită”, de la ,,rebuse” la ,,cei drept…”, de la ,,să complecteze” la ,,copii nu învață”, de la ,,nu fă aia” la ,,te du acum”. Tu, în calitatea ta de dascăl, nu ai voie să faci astfel de greșeli, fie că predai matematică, geografie, istorie sau limba engleză.

 4. Școala online. Cei mai mulți părinți o urăsc. Și nu pentru că sunt nevoiți să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să îi lase singuri ori să îi supravegheze la lecții, ci pentru că NU SE FAC TOATE ORELE si se tem de repercusiuni. Da, cele mai multe ore nu se țin sau sunt susținute fie fără cameră (pentru că dascălii nu vor ,,expunere”), fie se trimit diferite scheme ale lecțiilor pentru a fi învățate și apoi li cere copiilor rezolvarea câtorva exerciții ce nu vor fi niciodată verificate. Încă sunt discuții aprinse pe forumurile profesorilor în care aceștia refuză să participe la școala online, ,,că nu e normal, că nu au fost instruiți, că nu știu cum, că nu au cu ce, că sunt înregistrați etc”. Însă știm cu toții că cine vrea, poate! 

 5. Programa prea încărcată. Acest punct se leagă de primul și nu îl mai dezvolt și eu pentru că a fost extrem de mult comentat de prea multă lume. Da, e nevoie de schimbarea programei. Însă, chiar și cu cea actuală, dacă ai imaginație și deschidere spre nou, poți adapta conținuturile în funcție de interesele copiilor; fără dictare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme, fără conspecte de pe manuale și memorare mecanică. Se poate, dar trebuie să vrei! 

Tu, cel care citești acest mesaj, ce mulțumiri sau nemulțumiri reale (nu ideale) ai în legătură cu școala?

P.S. Orice asociere cu sisteme de educație din alte țări este inutilă și fără nicio susținere în cultura și civilizația poporului nostru. 

Simona&Ioana

Publicat pe

Școala ca o poezie

Îmi place la nebunie să ,,le arunc elevilor mei câte o provocare”, din când în când.

Zilele trecute, după ce am discutat despre textul în versuri, le-am dat ,,temă bonus”. Am numit-o așa pentru a nu simți cumva vreo presiune a obligativității îndeplinirii acestei sarcini. Pentru fiecare poezie, mai scurtă sau mai lungă, cu rimă sau fără, au primit cinci +, adică un FB. 

Am înțeles, de-a lungul anilor, că fiecare copil are preocupările lui, că unii copii încă nu se simt confortabil să scrie liber, că au emoții și devin stângaci atunci când sunt nevoiți să aștearnă câteva rânduri pe hârtie. Am înțeles și am acceptat că unii copii au alte abilitați, dar, chiar și așa, dacă tu, ca dascăl, nu le desființezi imediat textul, pe motiv că nu respectă toate criteriile, acei copii prind curaj să scrie…

Așa se face că am primit poezii de la câțiva elevi, dar ce poezii! 

Eu știu că am copii talentați în clasă. Știu și ei asta, dar vreau să aflați și voi. Vă las doar două poezii azi… 😉

   Furnicimea

        de Beatrice Laufer

Cu ochișorii ca mărgica

Trecea grăbită ieri furnica.

Ducea în spate-un bob de mei

La mușuroiul de sub tei.

Acolo nimeni nu stătea,

Iar furnicimea robotea,

De dimineața până seara

Muncea cu drag toată suflarea.

Stânga, dreapta, sus și jos

Toată lumea-i de folos,

Ca să pună în cămară

Tot ce-au strâns din greu în vară.

Iar când frigul va veni

Fericite vor mai fi,

Că toată vara au lucrat 

Și niciun minut n-au stat.

           Bufnița

                 de Maria Niculae

Aseară, pe înserat,

Bufnița s-a arătat.

A-nceput să buhăie,

Lumea ca s-o sperie.

Ce mai zarvă! Ce scandal,

În seara de carnaval!

Șoriceii se-alergau, se jucau și chițăiau,

Bufnița n-o auzeau!

Bufnițoaica bosumflată,

A mai buhăit o dată.

Șoriceii cei hazlii

Se ascund peste câmpii.

Iepurașii cei fricoși 

Se uitau cam curioși

Și cu multă înțelepciune 

Se ascundeau în vizuine.

Vulpea brună și șireată

Dintr-odată se arată

Și poate, din întâmplare,

Se alege cu-o gustare.

După deal, un liliac

Foarte tare a țipat.

Bufnița l-a auzit

Și, din nou, s-a zgribulit.

S-a gândit, s-a răzgândit…

Să atace la-ntâmplare

Sau să mai aștepte oare?

Vulpea a încremenit,

Liliacul s-a oprit,

Iepurașii s-au pitit, 

Șoriceii au fugit.

Ce să mai mănânce oare?

Să meargă ea la culcare

Nemâncată, supărată;

Poate-o șansă mai apare

De o nouă vânătoare!

Așadar, dragi dascăli, cum ar fi dacă uneori ați mai trece peste exercițiile anoste din manual și v-ați mai surprinde elevii cu câte o provocare de genul: hai să fim poeți azi! Acolo, două-trei versuri dacă reușesc să scrie, apreciați-le copiilor efortul și încurajați-i să scrie în continuare. Nu se știe ce viitori poeți sau scriitori aveți în clasă, încă neșlefuiți!😉

Iar voi, dragi părinți, puteți juca acest joc în mașină sau la cină, la cumpărături sau în parc… 

-Ia să vedem, ce rimează cu supă? -Cupă!

-Dar cu școală? 

-Coală!

S-a plictisit de acest joc? Foarte bine, treceți la nivelul următor: compuneți primele versuri împreună, voi un vers, copilul altul.

,,Pe aleea de sub tei,

Veneau mama și Andrei.”

Deci, ce versuri ați compus cu copiii?

Simona

Publicat pe

Diminutivele…

Nu-i așa că e drăguț când încep copiii să vorbească și stâlcesc cuvintele? Ca părinte, simți cum îți tresaltă inima de bucurie la primul ,,mama” sau ,,tata”, iar când încearcă să pronunțe cuvinte mai grele și i se încurcă limba în gură copilului, tu ești nu numai încântat de eforturile pe care le face, dar și amuzat din cauza pronunției deficitare. Și ce faci? Continui să râzi sau încerci să corectezi pronunția?

În interacțiunile noastre cu părinți cu copii mai mici sau mai mari, am întâlnit ambele tipuri de părinți: părinții care nu se puteau abține să nu le spună copiilor de 6 ani ,,Țe vlea puiul meu să pape? Vlea piureuț cu cărniță sau ciorbiță cu smântânică?” și părinții care rosteau în mod repetat un cuvânt până când copilul reușea să îl pronunțe corect.

Ca dascăl, am întâlnit părinți care se adresau copiilor de zece ani cum o făceau când aceștia erau bebeluși ,,Țe fațe iubita mea? Ți-a fost dol de mami/tati?”. Nimic mai dureros pentru tine, care te chinui la școală să îl faci pe copil să rostească și mai apoi să scrie corect cuvinte precum ,,pâine, farfurie, lapte etc”…

Mulți copii vin în școală cu vocabularul extrem de limitat și sunt contrariați când le ceri un lucru pe care ,,nu l-ai alintat”. Într-o zi, exasperată fiind de atâtea diminutive auzite în jur (caiețel, ghiozdănel, cărticica…), am făcut un exercițiu cu elevii mei și, timp de o oră, am vorbit cu ei doar folosind diminutivele. La finalul lecției, o fetiță mi-a cerut imperativ ,,Simo, gata, e foarte obositor să auzim doar cuvinte alintate! Parcă am fi bebeluși!”. 

Da, dragi părinți, aflați că nu le plac copiilor diminutivele, mai cu seamă când le folosiți excesiv!

Și, haideți să fim serioși, cum vi se pare un bărbat care spune ,,Câți bănuți trebuie să vă dau?” sau o femeie care spune ,,Aș dori și eu o rochiță!”

Ce putem face?

Să trecem peste partea amuzantă și să ne concentrăm pe folosirea cât mai corectă a cuvintelor limbii române. Dacă-l auzi pe copil rostind cu dificultate un cuvânt, te așezi la nivelul lui și îi arăți cum deschizi gura, cum ții limba și cum pronunți un cuvânt pentru ca el să vadă și apoi să imite gesturile tale. 

Vă asigur că este un exercițiu care funcționează foarte bine și care îl motivează pe copil să învețe și mai multe cuvinte. De asemenea, imaginile sunt esențiale în etapa de însușire a vocabularului. Prezintă-i copilului, încă de când a reușit să stea în șezut, imagini cu animale, fructe, legume sau culori și pronunță clar, tare și pe silabe fiecare cuvânt. Chiar dacă ai impresia că vorbești singur/ă, copilul înmagazinează tot, iar când va începe să vorbească o va face fără prea mari dificultăți. Dacă ai o imagine cu o vacă, pronunță clar cuvântul ,,vacă” și nu ,,văcuță”. Foarte mult ajută și onomatopeele. Copiii sunt amuzați de sunetele emise de mama sau tata și astfel rețin imaginea, dar și denumirea obiectului redat. E atât de simplu! 

Renunțați la diminutive, vă rugăm frumos! Lăsați copiii să crească și să folosească vocabularul potrivit vârstei lor!  

Simona

Publicat pe

De ce nu (mai) respectă copiii regulile?

Întrebare ce se află des pe buzele unor adulți…

Când mezina a intrat la școală, m-am trezit că sunt introdusă în alte două grupuri de părinți (în afara celor de la școala mea, fiica cea mare etc): unul cu doamna învățătoare, altul doar cu părinții. Cât credeți că am supraviețuit? Eu, care am toată răbdarea din lume (cine mă cunoaște, știe că pot sta o zi întreagă înșirând mărgele pe o ață, atât de răbdătoare sunt…uneori😉), nu am rezistat decât până la finalul clasei pregătitoare (nu clasa 0, atenție!).

Degeaba le-a cerut doamna, prea politicos, de altfel, să se păstreze grupul doar pentru informări, degeaba am întărit și eu această cerință la o oarecare distanță. Trimitea doamna învățătoare un mesaj, urma șirul de ,,Mulțumesc!”, ,,Mulțumim!”, ,,Mulțumim!”, ,, Cea mai bună doamnă!” și tot așa, până răspundea și penultimul părinte din clasă, eu fiind cea care se abținea.

Bine, bine! Dar până când să te abții? De Crăciun s-a umplut telefonul de brazi, cadouri și artificii virtuale! Punctul culminant a fost atins după vacanța de Paște, când o mămică a scris pe grup că fiul ei nu își găsește un caiet și ne ruga pe noi să verificăm dacă nu cumva a fost luat, din greșeală, de un alt copil. Ei, și începe tirul de replici, care mai de care mai ,,amuzante”: ,,Poate l-a păpat cățelul!”, ,,Să nu fie printre alte cărți, noi așa am pățit!”, ,,Poate i-a căzut în curtea școlii.” Ce să mai, toți aveau câte o soluție sau explicație…

Toleranța mea atinsese nivelul cel mai de jos, așa că am vorbit cu o mămică, cu care aveam o relație bună, să mă informeze și pe mine când se discută ceva important și AM PĂRĂSIT GRUPURILE. A rămas, în schimb, numărul vechi al soțului, număr de telefon ce a fost preluat de mezină mai târziu. Și iată cum s-a trezit fiica mea în grupul de Whats’App al clasei, cel oficial. Am modificat setările, astfel încât să nu fie deranjat copilul, și îmi mai aruncam câte o privire doar când mă anunța cineva de la școală că ,,se discută ceva important pe grup”.

Acum, mezina este clasa a V-a. La rugămintea mea, a dezactivat setările făcute de noi în urmă cu mulți ani, în ideea în care ,,au crescut părinții”, copiii sunt mari și discuțiile sunt serioase și la obiect. Săptămâna trecută mă sună, aproape cu disperare, că ea ,,nu mai poate cu părinții ăștia, sunt mai rău decât copiii!!!”. O rog să părăsească grupul, îi scriu mesaj părintelui administrator și, iată-mă iar în ambele grupuri! Mare greșeală, vă spun! 

De câteva zile se tot discută dacă să vină toți copiii la școală fizic sau nu. Au pus atâta presiune pe dirigintă că aceasta a cedat și a anunțat că ,,pot veni toți acum, că sunt pupitre individuale”, deși decizia inițială a școlii a fost să se învețe în sistem hibrid, alternând grupele la două săptămâni.

Evident că cei care își doresc să se respecte planul inițial sunt minoritari, cei mai mulți negociază cu doamna dirigintă sau încearcă, jignind pe ceilalți, să își impună punctul de vedere: că ,,e o prostie virusul”, că ,,Fiți serioși! Ați văzut vreun copil mort de covid?”, ,,Parcă a luat-o lumea razna cu virusul ăsta!”, ,,Ce mi-e cu 16 copii în clasă, ce mi-e cu 32?”…

Domn’le, nu știam că suntem așa un popor de negociatori! Serios, acum totul se negociază: legi, reguli, ordonanțe…TOT!

Las aici mesajul lansat și pe grup:

,,Înțeleg că sunt părinți care își doresc să trimită copiii la școală din diferite motive, însă ce se întâmplă cu cei care vor să își știe copiii în siguranță? Nu pot să înțeleg de ce se pune o astfel de presiune asupra dascălilor să caute soluții pentru a veni toată lumea la școală, atâta vreme cât există o recomandare pentru împărțirea colectivului, mult prea mare, în două grupe egale. Ne dorim copii care să respecte regulile, însă noi, adulții, suntem primii care le încălcăm. Noi ne dorim ca fiica noastră să fie în siguranță la școală. Cum se va întâmpla asta, dacă vin toți cei 32 de elevi în același timp? Cum vă puteți imagina că vor sta la distanță unii de ceilalți? Nu vreau să îmi imaginez cum va fi la toaletă sau pe hol în pauze…”

Vă întreb și pe voi, e normal ce facem noi, părinții? E normal să intervenim atât în deciziile școlii? E normal ca noi să credem despre ceilalți că sunt ,,spălați pe creier” pentru că au grijă de sănătatea copiilor lor și de a celor din jur?

Țineți-mi pumnii, urmează ședința cu părinții!🤨

Simona

Publicat pe

Alimentația

Nu am fost niciodată o persoană pretențioasă când a venit vorba despre mâncare. Mama a gătit dintotdeauna foarte bine, dar, spre exasperarea ei, parcă cea mai bună mâncare era tot cea din vecini. Tușa Leana făcea cele mai bune scovergi, tanti Lica cea mai bună fasole, iar tanti Leana cel mai bun bulz mâncat vreodată, ea îl numea ,,ou de mămăligă cu brânză”…

Eram mulți copii pe uliță, strigam, ne jucam și alergam toată ziua în praf sau prin toate curțile oamenilor. Vorba aceea, energie multă aveam, foamea nici nu o simțeam! Dacă nu ne strigau bunicile să venim la masă, noi nu plângeam că vrem mâncare. 

Culegeam dudele dintre găinațul păsărilor, prunele sau corcodușele ne țineau de sete. Nu se punea în discuție să le spălăm înainte de a le consuma și, cu toate acestea, nu știu să fi făcut vreodată enterocolită sau toxiinfecție alimentară. 

Primul șoc din sfera alimentației l-am avut în clasa a VIII-a. Mergeam la pregătire pentru examenul de absolvire, iar profesoara mea de matematică avea o fetiță de un an: dolofană, frumușică și mereu morocănoasă. Printre exerciții și probleme de geometrie, profesoara mai întindea un cearșaf pe culme, mai pregătea prânzul sau cina pentru cea mică. Într-una din zile, mă anunță că este foarte supărată că fiica ei refuză să mănânce și că mă roagă pe mine, ca o ultimă speranță, să încerc să o hrănesc. Cu mâna tremurândă am prins castronul și am privit-o lung cum a ieșit din casă. Vai, două zile nu am mai mâncat nici eu! Amestecul maroniu mi-a întors stomacul pe dos. Totuși, am încercat să păcălesc fetița să guste măcar o linguriță, dar la cât de tare se strâmba și se încovoia în scaun, mi-am spus că nu are sens să mai insist. Am aruncat mâncarea în toaletă și am tras apa, iar profesoarei i-am spus că a mâncat tot. Cu ochii mari și vizibil impresionată de reușita mea, mi-a cerut să mutăm ședințele în preajma prânzului și să hrănesc doar eu copilul. Ooo, nuuu! Palidă și cu voma în gât, am întrebat ce conținea amestecul maroniu. Ou fiert, brânză dulce, babană și ciocolată! Ce? Cine ar da așa ceva unui copil? Am tras adânc aer în piept, m-am scuzat că nu am autobuz să ajung la ora prânzului și mi-am făcut prima promisiune: că eu nu-mi voi îndopa copiii cu amestecuri grețoase…

Al doilea șoc l-am avut când am lucrat ca educatoare. În grupa mea era un băiețel de vreo 5 ani care refuza să mănânce. Deși, la vremea respectivă nu eram mamă, aveam experiență în creșterea copiilor, (doar avusesem grijă de sora mea…), așa că am oprit-o pe mamă să îi comunic cele constatate. Mărturisirea ei m-a lăsat fără cuvinte: copilul nu știa să mestece pentru că toate alimentele  îi erau pasate…atunci am aflat și de existența blender-ului! Sărmanul copil, îi surprindeam privirea pofticioasă, dar nu știam că de fapt el nu știa cum să mănânce. Cine îi strivea apoi, cu furculița, mâncarea? Eu, bineînțeles! Mă durea sufletul să îl văd nemâncat atâta vreme, dar am căzut totuși la o învoială cu mama: să încerce, treptat, să îi introducă alimentele sub formă solidă, dar cu siguranță a eșuat, copilul slăbea văzând cu ochii, apoi nu a mai venit la grădiniță… Mi-am făcut atunci a doua promisiune: că nu voi folosi blender pentru pasarea alimentelor când voi avea copii.

Au urmat apoi nenumărate experiențe cu mame grijulii pe care le vedeam alergând cu castronul după copii poate-poate reușesc să îi determine să înghită ceva; părinți care tremurau la ora mesei; tată care imita diverse personaje pentru a-l determina pe copil să deschidă gura, astfel încât mama să-i vâre lingurița în gură; copil hrănit în fața tabletei sau a telefonului; părinți vegani ce își obligau copiii să mănânce doar verdețuri și făcând afirmații nepotrivite despre cei ce ,,mănâncă animale moarte”; părinți care cred că dacă au copilul pufos, acesta este și sănătos etc.

Am văzut copii care strângeau bani să își cumpere bomboane pe ascuns, copii care în tabere ar fi mâncat, dimineața, la prânz, seara și între mese, doar chipsuri și ar fi băut numai sucuri energizante, copii care și-au cumpărat ca ,,amintire” înghețata la care au visat tot anul școlar, copii care își mituiau colegii, ascuns de ochii adulților, să le vândă un hamburger de la Mc…

De fiecare dată când asistam la astfel de scene, îmi mai făceam câte o promisiune și m-am ținut de ele! 

Cred cu tărie că obsesiile părinților nu fac decât să adâncească frustrarea, nemulțumirea, dezgustul copilului pentru un aliment băgat pe gât cu forța sau, dimpotrivă, să stârnească și mai mult curiozitatea lui pentru alimentele interzise cu desăvârșire. 

De ce i-aș da copilului amestecuri de alimente pe care eu nu le-aș putea înghiți vreodată?

De ce i-aș interzice eu copilului meu să mănânce înghețată, când eu abia așteptam să se deschidă cofetăria?

De ce i-aș interzice copilului meu să guste, din când în când, un hamburger de la Mc Donalds’, dacă și pe mine mă atrage uneori mirosul?

Nu zic să nu te preocupe alimentația sănătoasă, dar nu transforma dorința ta pentru un stil de viață sănătos intr-o obsesie ce va avea consecințe neplăcute pentru copil. Nu spun să treci zilnic pragul restaurantelor de tip fast food, dar lasă copilul la petrecerea aia organizată de colegul lui la Mc. Nu te îndemn să ai un congelator plin de înghețată, dar oferă-i copilului plăcerea de a savura un cornet din când în când.

De ce să duci lucrurile la extrem, când e mai ușor să le ții în echilibru?

Pune în balanță excepțiile acestea alături de ortoexie, anorexie, bulimie sau obezitate, diabet. Spre ce se înclină talerul? 

Simona