Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 5

Mă transfer la o grădiniță mai aproape de casă. Sunt repartizată la o grupă mixtă, pe care o împart cu o doamnă educatoare cu experiență (eu fiind încă începătoare, chiar dacă aveam deja definitivatul luat), o doamnă extraordinară de care mă leagă și acum o prietenie frumoasă.

La prima ședință a cadrelor didactice, mă orbește aurul de pe pieptul unei colege și-mi asurzește urechile glasul ei strident. Se gudura pe lângă directoare, făcea glume nepotrivite pentru un dascăl și râdea de se zguduiau ferestrele. Aveam să o cunosc pe cea mai bună prietenă a directoarei, mâna dreaptă a acesteia și fostă femeie de serviciu. Tocmai absolvise un colegiu (lumea spunea că la fără frecvență și plătit de soț) și se pregătea să intre la clasă, pentru al doilea an. Anunțul i-l făcuse chiar soțul, pe când aceasta mătura curtea grădiniței: ,,Aruncă mătura, că de azi ești educatoare!”. 

În fine, mi-am zis să nu aplec urechea la povești și să îi acord doamnei o șansă, poate chiar avea har pentru această meserie, dar nu a avut șansa să intre la liceul pedagogic. Mi-a trecut repede când a început să vină tot mai des la mine să o ajut să realizeze proiecte pentru activități, chiar și pe cele pentru examenul de definitivat. Am avut astfel ocazia să constat că notițele ei aveau extrem de multe greșeli gramaticale sau de ortografie. 

Într-o zi, vin eu la serviciu și în fața ochilor îmi apare o imagine pe care nu cred că o voi uita vreodată. Doamna X ținea pe frunte o găină congelată! Mă uit mai bine, poate mă înșel. Nu! Chiar e o găină. Cu picioarele de-o parte și de alta a capului și cu pieptul fix pe frunte. Întreb, înăbușindu-mi un hohot de râs, ce face cu găina congelată pe cap și-mi răspunde că tocmai s-a rostogolit pe scări și și-a pus ceva rece la frunte să nu i se ridice vreun cucui. 🤦🏻‍♀️

……………………………………………………..

Avem ceea ce avem acum în sistem pentru că, mult timp, în colegii a intrat cine a vrut și a ieșit cine a dat bani cui trebuia. Desființarea liceelor pedagogice a fost o mare greșeală, iar acum plătim polițele. 

Bineînțeles, am avut și colege educatoare minunate, absolvente de colegii. Acestea nu și-au ales doar o meserie. Au fost nu doar tolerante cu elevii, ci i-au iubit ca pe propriii copii și le-au fost dascăli model, inspirați, cu vocație.

Așadar, să sperăm la #maibine în educație și la un sistem de formare a cadrelor didactice eficient și corect, dar și la unul de evaluare periodică la clasă, dar care să nu fie doar de ochii lumii, ci să urmărească dacă dascălul are tact pedagogic și este apt din punct de vedere academic și psihologic să se afle în fața copiilor. 

Simona

Publicat pe

Țara arde și babele se piaptănă…

Aceasta este expresia românească ce caracterizează dorința profesorilor de mărire a salariilor din bugetul de stat, buget ce ar trebui orientat către alte domenii acum…

Cei mai vocali sunt, evident, cei ce fac puțin, dar vor mai mult. Vor mai mult pentru ce?

Pentru orele online pe care nu le-au ținut, motivând că disciplina lor ,,nu se predă online”?

Pentru că predau în continuare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme și de vremuri?

Pentru că ,,se tem de expunere” și nu își deschid camera, dar au pretenția ca elevii să își arate fețele, altfel îi amenință cu absențe?

Pentru că știu să evalueze doar teoria, dar nu îi fac pe copii să înțeleagă practic-aplicativ noțiunile predate?

Pentru nerespectarea confidențialității notelor pe care le prezintă în fața colectivului de elevi, pentru ca mai apoi să scoată în evidență elevii cu rezultate care nu se ridică la nivelul așteptărilor?

Pentru întâlnirile pe care nu le țin cu părinții, deși ele sunt clar prevăzute în regulament?

Pentru ignorarea nevoilor emoționale ale elevilor, pe care nu îi întreabă nimeni dacă mai pot și cum ar putea fi ajutați?

Pentru că anulează ore, fără a oferi explicații elevilor și părinților?

Pentru că în vacanța de iarnă se gândesc cum să le ofere elevilor note și îi somează cu efectuarea de urgență a unor teme pentru a avea ce să noteze?

Pentru că vor deschiderea școlii, dar nu respectă regulile de distanțare sau măsurile minime de igienă?

Ar mai fi multe de scris despre de ce nu ar trebui să se ajungă aici, dar ne oprim și vă așteptăm și pe voi să vă scrieți părerea.

Evident, sunt și profesori pentru care a fi dascăl nu înseamnă doar o meserie, ci este dedicare aproape totală, este har și iubire, este înțelegere și comunicare. Doar că aceștia nu sunt atât de vocali precum ceilalți. Rămân în umbră, făcându-și treaba în continuare cu toată dăruirea, punând pe primul loc doar copilul și nevoile lui. Pentru ei, jos pălăria!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 4

Am reușit să îmi iau titularizarea în București. Cum nu cunoșteam orașul și nici internetul nu era accesibil pe atunci (ca să mă pot orienta în funcție de distanța față de locul unde locuiam), am ales o școală aproape la întâmplare. Îmi amintesc că era o doamnă lângă mine la repartizarea pe posturi și m-a întrebat unde stau, ca să mă poată ajuta. Mi-a arătat o școală pe listă ca fiind pe traseul unui autobuz ce mă lăsa în fața căminului unde locuiam cu iubitul meu, el fiind încă student.

Așa m-am trezit educatoare în cadrul unei școli mici aflată într-un cartier mărginaș al capitalei. Am plâns în prima zi când am vizitat-o. Speram să fiu și eu dascăl în oraș, nu tot la țară. Da, chiar dacă oficial era situat în oraș, acest cartier nu avea străzi asfaltate, iar când ploua afară, aveai nevoie de cizme de cauciuc. 

Clasă mixtă, copii de toate vârstele.  Trebuia să îmi gândesc activitățile astfel încât să îi țin antrenați și pe copiii mici de 3 ani, dar și pe cei de 6 ani. Prima lună mi s-a părut cumplită, copii mulți care plângeau că vor acasă, părinți care voiau să fie doar copilul lor în centrul atenției mele…

Prima serbare de Crăciun. Am gândit un program care să-i cuprindă pe toți copiii și le-am repartizat tuturor roluri în funcție de abilitățile lor, de gradul lor de implicare și de capacitățile de memorare. O fetiță de vreo 4 ani, care pronunța extrem de greu cuvintele și care avea o poezie mai ușoară s-a plâns bunicului ei că își dorea rolul principal din scenetă, pe care îl avea o fetiță de 6 ani. Bunicul, probabil impresionat de lacrimile nepoatei, a venit hotărât la școală să … mă bată! Da, ați înțeles bine, să mă bată! Fără să întrebe de ce, cum și ce aș putea face ca nepoata lui să nu se mai simtă nedreptățită, a intrat vijelios în clasă și a ridicat mâna asupra mea. Evident că am înghețat instantaneu. Norocul meu că în spatele bunicului era tatăl unui elev, care i-a prins mâna imediat și l-a scos afară din clasă. Totul s-a desfășurat în fața copiilor prezenți. Unii au început să plângă. Alții au venit să mă ia în brațe și să mă/se asigure că sunt bine… Nu eram bine, dar am zâmbit pentru ei. 

Mi-am început activitatea cu copiii și mă trezesc, din nou, cu ușa dată de perete și cu bunicul furios în clasă. L-am rugat politicos să iasă din clasă, dar el venea spre mine. Nu știu de unde mi-am găsit puterea de a-l ruga, cu tot calmul din lume, să înceteze. Făcea doi pași spre ușă, unul înapoi spre mine. Când a ajuns în pragul ușii, mi-am adunat puterile și l-am împins în afara clasei, apoi am încuiat ușa. Eram la capătul puterilor. Am sunat o colegă să vină de urgență la mine. Am plâns mult. Am vrut să-mi dau demisia, dar directoarea m-a asigurat că nu se va mai repeta pentru că a făcut solicitare și vom avea pază la intrarea în școală, iar bunicului i s-a interzis să mai intre vreodată în școală. 

Chiar și acum, după atâția ani, mă încearcă aceleași emoții neplăcute când îmi amintesc incidentul. De aceea spun că este foarte importantă comunicarea. L-am înțeles și iertat pe bunicul respectiv, dar oare câți mai sunt ca el? Eu cred că încă sunt…

Simona

Publicat pe

Temă altfel

Aveam tradiția noastră de a ieși afară, în curtea școlii, la prima zăpadă pentru a ne juca cu bulgării sau pentru a crea îngeri pe omătul moale. 

Joi, la prima oră, copiii mă întreabă, cum obișnuiau să facă la școală, ,,Simo, a nins mult! Ieșim afară să ne jucăm?”. 

Un nod în gât mi s-a pus… Toată ora m-am gândit la dorința lor, așa că le-am spus că singura temă pe care o vor avea va fi aceea de a construi un om de zăpadă. Am vorbit cu colega mea și ne-am înțeles să nu aibă nicio altă temă. 

Și ce s-au mai bucurat copiii! La ora de teme mi-au umplut galeria foto cu oameni de zăpadă, care mai de care mai haios. Vă las și pe voi să vedeți câțiva!

Dragi părinți, vă încurajăm, când e o zi cu soare sau a nins frumos și știți că le-ar prinde bine copiilor să petreacă mai mult timp la aer, să învoiți copilul de la orele de teme. E foarte important pentru toți să ne luăm din când în când o pauză…

Voi ce temă altfel ați dat zilele acestea?

Simona

Publicat pe

Tema suplimentară…

Necesitate sau corvoadă?

Sunt copii care, într-adevăr, au nevoie să lucreze suplimentar, fie pentru a recupera niște conținuturi, fie pentru a se pregăti pentru concurs sau examen. Dar, dacă niciuna dintre cele două condiții nu caracterizează situația copilului tău, tema suplimentară nu își are rostul, decât dacă solicitarea vine din partea copilului. 

Dar, știm cu toții, există părinți care nu pot lăsa copilul fără teme suplimentare. De ce? 

Pentru că vor să fie siguri că au copil performant la toate disciplinele. 

Pentru că știu ei că ,,nu se face suficient la școală”. 

Pentru că și alți copii fac. 

Pentru că vor de la copil să lucreze cum au lucrat și ei din zeci de culegeri, că așa era moda atunci (vă amintiți vestita culegere Gheba🤦🏻‍♀️). 

Pentru că ei nu au muncit suficient și ,,nu au ajuns departe”. 

Nu doar unii părinți sunt mari amatori de suplimentar, ci și dascălii. De ce? 

Pentru că e important la dosar să avem rezultate la olimpiade și concursuri. Și, cum timpul este limitat la școală și nu ai cum să lucrezi cu copiii toate culegerile achiziționate, atunci trebuie să lucreze copilul singur. Mult. Din ce în ce mai mult. 

Pentru că e important pentru reputația dascălului. Altfel cum să mai aibă 35 de elevi aleși pe sprânceană în clasă?

Și de o parte și de cealaltă, am auzit expresiile ,,Are altceva mai bun de făcut? Decât să-l văd cu telefonul în mână, mai bine să lucreze suplimentar! Programa este insuficientă, eu vreau ca el să meargă la liceul X și apoi facultatea Y.” 

Explicații și motive sunt suficiente pentru a justifica dorința aceasta de mai mult. Dar acest mai mult ar trebui gândit ținând cont și de nevoile copilului. Dacă nu are nevoie, la ce folos? 

Am întâlnit copii frustrați că lucrează în weekend teme suplimentare și nu au timp să se joace. 

Am avut copii care mi-au cerut suplimentar că altfel primeau de la părinți și nu voiau. 

Dar am întâlnit și copii care mi-au cerut de plăcere să le dau o ,,temă creativă”: să realizeze un proiect, să scrie o carte, să deseneze o bandă desenată sau chiar să lucreze exerciții de gramatică. 

Cred că v-am mai spus, sunt probabil printre puținii dascăli care nu și-au stresat elevii sau copiii personali cu teme suplimentare. Da, am oferit acolo unde a fost nevoie de recuperare sau unde mi s-au solicitat. Atât! 

Cu o săptămână în urmă, Sofia m-a întrebat, la finalul unei ore, dacă poate primi o temă suplimentară de weekend. Am întrebat-o ce i-ar plăcea să lucreze și mi-a spus că ar prefera să scrie o carte sau să lucreze vreun proiect. A ales să scrie în storyjumper o carte. Ceilalți copii ascultau. Auzind solicitarea Sofiei, Daria și Beatrice și-au dorit și ele. Îmi vine imediat ideea de a le întreba dacă vor să lucreze împreună și le văd încântate. Pentru a le încuraja, le comunic că ar fi minunat dacă ar scrie o carte pentru colegii lor mai mici, din clasa I. Și au scris o enciclopedie. S-au documentat de pe internet, din alte cărți și iată ce le-a ieșit. Azi le-au prezentat cartea, cu emoții mari, colegilor lor mai mici, care au primit cu bucurie vizita și care le-au oferit un feedback pozitiv. Au tot întrebat unde pot să dea like cărții…🤣 Foarte simpatici!

Tu ce teme suplimentare ai primit când erai copil? Ești din categoria  părinților care vor temele suplimentare sau din categoria celor care le resping? 

Ca dascăl, ce temă suplimentară ai dat? 

Așteptăm impresiile voastre, sugestii sau recomandări de teme pe placul copiilor.  

Simona

https://www.storyjumper.com/…/Prima-ta-enciclopedie…

Publicat pe

Despre etnie, prietenie și toleranță…

La școala generală am avut o colegă în clasă de etnie rromă. Pentru mine nu a avut nicio relevanță acest aspect. Drumul nostru de la și către școală era același, deci îl parcurgeam împreună. În unele zile mergeam la ea acasă să ne facem temele sau venea ea la mine să ne jucăm. Nu am știut că e de etnie până târziu,  când l-am auzit pe un coleg de la altă clasă că-i spune ,,țigancă”. M-a înfuriat atunci și nu înțelegeam de ce e rău cu ea. Nu m-a interesat niciodată culoarea pielii ei, era colega și prietena mea și atât. 

……………………………………………………..

În satul nostru veneau periodic rromi ce-și instalau corturile în capătul străzii noastre. De ei îmi era frică pentru că ne speriase bunicii că ,,dacă nu suntem cuminți, ne iau țiganii în sac”. Mi-am dat seama că nu e așa când am văzut că una dintre femeile de etnie era mereu prezentă în curtea bunicii să-i ghicească în cărți. Spunea despre bunică-mea că-i este cea mai bună prietenă. Le auzeam stând de vorbă ore în șir. Cred că eram clasa a IX-a când am văzut-o ultima dată. Atunci mi-a spus că mă voi mărita cu ,,un băiat cu însemnele statului pe umeri”…🤣 Nu a ghicit bine! 

La facultate am avut doi colegi de etnie, o fată și un băiat. Simpatici amândoi, serioși și ambițioși. S-au căsătorit după absolvire și au ajuns oameni de succes în domeniul lor. Îmi amintesc momentul de absolvire când au venit toți membrii familiilor lor și-i vedeai cât de emoționați erau. Aflasem că fata era singura persoană din familie care absolvise facultatea, moment de sărbătoare și de mândrie pentru ei. 

……………………………………………………..

Da, știm cu toții cazuri de nerespectare a legii, de rea credință sau violență, dar poate ar fi #maibine dacă am renunța la generalizări. Poate ar fi #maibine, dragi părinți si dascăli, să ne educăm copiii să fie mai toleranți cu ceilalți și să nu se uite doar la culoarea pielii, ci la calitățile acelui om. Poate ar fi mai bune să le cultivăm omenia și bunul simț, empatia și dragostea de aproape, înțelegerea și altruismul. Să scăpăm de etichete, de acuze, de priviri cu subînțeles, de sprânceana ridicată. Să fim oameni! Și ei sunt oameni!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 3

La aceeași școală, în altă zi, vine un copil din clasa mea, despre care știam că mai are o soră, și mă roagă să îi permit să își viziteze frații mai mari, aflați în clădirea alăturată. Mă întorc uimită sper el și îl întreb de când are frați… ,,A, domnișoara, ei sunt frații mei de luna trecută, de când mama mea s-a mutat la ei, iar mama lor s-a mutat la noi acasă!”. Ceva îmi dădea cu virgulă. Îmi spun în sinea mea ,,Cine știe ce a înțeles copilul…are doar 7 ani!” și îl las să plece.🤨

Am aflat ulterior că spunea adevărul: două cupluri cu câte doi, respectiv trei copii, prieteni de familie, s-au plictisit de partenerii lor de viață și au făcut schimb. Așa că acum, copiii se declarau frați. După câteva luni au revenit la casele lor. 🤷🏻‍♀️

……………………………………………………..

8 Martie. Cum era obiceiul de a oferi și primi cadou de Ziua Femeii și deși erau oameni simpli și cu venituri modeste, aceștia își trimiteau copiii cu flori din curțile proprii pentru doamnele învățătoare, în semn de apreciere. Colega mea, o domnișoara delicată debutantă și ea, mă cheamă la ea în clasă după ore și îmi spune cu glas tremurând: ,,Simo, am primit o pungă de la mama lui F și mi-a spus să am grijă că e ceva fragil în interior. Vino să vezi și tu pachetul că mie mi-e cam teamă să aflu ce e în interior…”

Mă apropii de catedra ei și ochii îmi pică pe unica sacoșă de plastic de lângă florile primite. Ceva neregulat se deslușea de sub ziarul pătat de ulei cu care erau învelite două pachete aflate în punga aceea. Mă uit la colega mea, iar ea la mine. Își face curaj, scoate primul pachet și înlătură primul strat de ziar. Apoi pe al doilea. Apoi pe al treilea. Se zărește coada ciobită a unui pește de sticlă. Nu mă pot abține și râd. 😀

Ea devine roșie la față. Scoate peștele la iveală. Printre solzii din sticlă albastră se puteau observa cu ușurintă urmele vremii… Mie-mi vine să râd mai tare, dar fața ei arată altceva și mă abțin. Își ia inima în dinți și deschide și al doilea pachet, împachetat în și mai multe straturi de ziar. Zece ouă de găină, proaspăt scoase din cuibar, după murdăria de pe ele… Ea e și mai roșie la față. O lacrimă îi joacă în colțul ochiului. 

Îmi înăbuș dorința de a râde cu hohote și, văzând-o afectată, încerc să o consolez: ,,Oamenii simpli de la țară vor să îți arate aprecierea lor și îți oferă ce au ei mai de preț. Pentru mama lui F, acestea au însemnat ceva de ți le-a oferit ție. Spală peștele și pune-l pe televizor, unde îi este locul, iar ouăle dă-i-le mamei tale să facă o plăcintă de-aia bună!” Gustă gluma mea și o bufnește râsul și pe ea. Luase darul ca pe o ofensă, dar acum râdem copios amândouă…😂

Cine-a spus că viața bate filmul, mare adevăr grăia. Oamenii de la țară ne-au dovedit că nu se plictisesc deloc, ci sunt foarte inventivi…

Simona

Publicat pe

Tema noastră cea de toate zilele…

Când vine vorba despre teme, tot mai multă lume e de-a dreptul îngrozită și/sau depășită de volum.

Există părinți care vor mai puține teme pentru copiii lor și părinți care cer suplimentar…

Există dascăli care gândesc tema ca pe o oportunitate de a verifica dacă ceea ce s-a predat a fost însușit de către elevi și dascăli care nu contenesc cu șirurile lungi de exerciții din culegeri…

Există teme creative și teme plictisitoare…

Există dorință de muncă independentă și lehamite…

Cum ar trebui să arate temele pentru a fi atractive pentru copii și lipsite de stres pentru părinți și dascăli?

În urma celor 20 de ani de experiență ca dascăl, vă pot spune următoarele:

*Tema este a copilului, nu a părintelui!

Aud des părinți afirmând ,,Ne-am terminat temele…” sau ,,Dragul meu, hai să ne facem temele!”. 

Dragi părinți, copiii trebuie să înțeleagă că tema reprezintă o sarcină didactică ce îi vizează doar pe ei și nu pe părinți. Părintele a avut șansa lui de a demonstra că își poate rezolva cu conștiinciozitate temele, acum e rândul copilului. Da, e rândul lui să arate că a fost atent la ce s-a discutat în clasă, că a înțeles și și-a deprins cunoștințele predate.

*Tema nu înseamnă pedeapsă 

Da, am cunoscut persoane, părinți și dascăli deopotrivă, care foloseau tema ca pedeapsă.

,,Nu ești atent la ore, lucrezi la teme încă X exerciții din culegere!”

,,Nu iei FB sau 10 la testul Y, lucrezi la teme încă X exerciții din culegere!”

Nu mai insist, cred că știți la ce mă refer. 

Ideea este, dragi părinți și dragi dascăli, că tema nu este un mijloc de pedeapsă, cum nu e nici recompensă. Tema este un mod prin care poți verifica nivelul însușirii cunoștințelor predate într-o oră. Atât!

*Școala nu ar trebui să fie evaluată după volumul temelor 

Și aici mă refer strict la situațiile următoare: 

-am întâlnit părinți care afirmau că și-au înscris copilul la doamna X de la școala Y pentru că lucrează mult cu copiii. ,,Elevii dumneaei lucrează nenumărate culegeri într-un an și sunt olimpici la Ț concursuri.”

-am cunoscut dascăli care lucrau 1-2 exerciții la clasă cu copiii, apoi cereau ca temă să se lucreze 20-30 de exerciții ,,Să lucreze același tip de exercițiu până se fixează bine.”

Dragi părinți și dascăli, puneți stop acestei gândiri! Dacă un copil îți demonstrează că poate lucra corect 1-2 exerciții de același tip, de ce îl chinui cu 20-30? Copilul se plictisește, devine frustrat de faptul că repetă același tipar și începe să urască temele. Și pe bună dreptate!  Care este relevanța exercițiului de scriere a literei ,,a” pe două pagini, dacă cel mic a reușit să însușească toate etapele de executare a acesteia? 

O altă fixație a multor părinți și dascăli este scrierea caligrafică. Da, și mie îmi place scrisul frumos! Am iubit caligrafia, dar nu pot obliga un copil stângaci, de exemplu, să scrie caligrafic dacă el nu poate. Atâta vreme cât scrisul este lizibil, nu văd relevantă caligrafia. 

Haideți să vedem copilul și nevoia lui! Să vedem mânuța aceea mică ce se străduiește să rotunjească literele cum poate mai bine! Să înțelegem copilul care nu reușește să se ridice la nivelul așteptat de adulți la matematică, dar este minunat la literatură! Să apreciem efortul pe care îl face copilul zi de zi! Și să nu mai punem atâta presiune pe umerii lui mici!

Simona

Publicat pe

De prin școli adunate… Episodul 2

Pentru că, deh, așa era și încă este sistemul, în al doilea an de activitate m-am titularizat la o altă școală, tot la țară, dar mai aproape de un oraș aflat în drumul meu spre capitală. Visul meu era să ajung cândva în București…

Aici, aceeași situație: mulți suplinitori care nu aveau nicio înclinație didactică, absolvenți de colegiu la fără frecvență sau domnișoare pensionare. Mi-am făcut repede două prietene: o învățătoare delicată, proaspăt absolventă și ea și directoarea școlii, o domnișoară cu câțiva ani mai mare decât mine. 

Școala noastră avea două clădiri, eu având clasa în aripa ce fusese cândva grădiniță. Aici funcționau acum două clase. 

Colega mea de peste drum absolvise un colegiu de institutori, însă era aproape oră de oră la ușa mea să îi arăt cum se rezolvă problemele de matematică de clasa a IV-a. Faza memorabilă a fost când a intrat vijelios în clasa mea, cu lacrimi în ochi și mi-a ordonat să merg la elevii ei să le explic problemele că ea nu știe să le rezolve. S-a așezat la catedra mea și m-a asigurat că îmi supraveghează ea elevii la scriere, numai să o salvez…

M-am dus la copii, care mă priveau cu ochi curioși, dar și cu speranța că cineva le va explica și lor problema aia de mișcare și, mai ales, îi va face să înțeleagă algoritmul. Și au înțeles atât de bine, că mă căutau în pauze să rezolvăm împreună și alte tipuri de probleme. Din nefericire, învățătoarea lor nu le-a înțeles…

Apoi era domnișoara de limba franceză. Nu știu voi ce părere aveți, dar eu numai domnișoare pensionare am cunoscut pe postul de profesor de limba franceză. (Bine, Elena, cu excepția ta!😉)

Ei bine, această domnișoară îmi stârnea un amestec de emoții: de la milă la dezgust. Navigam prin tot amalgamul de senzații când mă aflam în preajma ei. Era foarte murdară, sărăcăcios îmbrăcată și vorbea mult. Foarte mult! 

Într-o zi geroasă de iarnă, autobuzul care mă transporta zilnic la București (da, stăteam la prietenul meu în cămin) a întârziat să apară vreo două ore. În cancelarie, tremuram eu și încă vreo câțiva profesori navetiști, dar și domnișoara de franceză. Am aflat atunci că nu își dorea să ajungă acasă unde era mai frig ca afară, că avea folie de plastic în ferestre și că, uneori, pentru a se încălzi, ținea o sticlă cu apă fierbinte în brațe sau primea șobolanii în pat. 😱😱😱 Ca-n filmele de groază mi s-a părut! 

Cum eu am avut dintotdeauna fobie de șobolani, întâmplarea respectivă mi-a rămas adânc înfiptă în memorie. Din păcate, au fost și sunt convinsă că încă mai sunt, dascăli care o duc greu din punct de vedere financiar, mai cu seamă cei ce nu au un partener care să contribuie la veniturile casei…

Simona

Publicat pe

De ce nu mai citesc copiii?

Este întrebarea ce se află pe buzele tuturor adulților de azi…

Eu vin și întreb: voi când ați început să citiți cu drag?

Eu am descoperit lectura de plăcere în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a. Până la acel moment, am urât lectura. Citeam doar ce era dat de la școală sau dacă mă obliga mama. Și credeți-mă, mama era foarte insistentă! 

Când am devenit și eu mamă, am încercat diferite metode prin care să le fac pe fete să iubească lectura. Mi-a mers până au intrat ele la școală, apoi totul a devenit o negociere continuă: ,,Citesc doar ce îmi dă doamna! Nu e în lista de cărți de la școală!”.

Am încercat nenumărate variante: 

-am făcut clubul de lectură al familiei, în care fiecare membru citea ce dorea, apoi povestea în câteva propoziții despre ce era vorba în carte. Le-a plăcut pentru o perioadă, apoi nu a mai mers…

-le-am întrebat ce cărți preferă și le-am cumpărat doar pe cele pe care mi le cereau ele: Agatha Christie, Sherlock Holmes, Erin Hunter etc. A funcționat până au epuizat colecția, apoi… 

-am citit noi, ca părinți, în fața lor zilnic. Avem câte 3-4 cărți pe noptieră fiecare. Degeaba spun unii că va citi copilul, dacă își vede părintele făcând asta…adevărul este că nu acum, poate mai târziu. Sper!

-le-am lăudat și recompensat pentru fiecare carte citită. Degeaba…

În momentul în care le-am prezentat bibliografia școlară obligatorie, au refuzat din start să citească. Adolescenta mi-a răspuns că se descurcă folosind rezumatele de pe internet și că la școală ,,profa nu se prinde și nu insistă să citim”. Mezina mi-a confirmat bănuielile ,,citesc degeaba, că doamna nu ne verifică”.

Gândindu-mă că și părinții elevilor mei s-ar putea confrunta cu aceleași dificultăți, am implementat  la clasă, încă de la generația anterioară, câteva idei:

-am chemat diferite persoane să le citească o poveste copiilor, în cadrul proiectului ,,O nouă poveste, un alt povestitor”, despre care v-am mai scris…

-ne-am înscris în clubul de lectură al editurii Arthur, de la care cumpăram cărți pe placul copiilor

-am dedicat primele zece minute din fiecare oră de limba română lecturii. În primele cinci minute, copiii își adresează întrebări din ce au citit anterior, iar în următoarele cinci minute, câțiva copii citesc cu voce tare din carte. Ca temă, le-am dat de citit zilnic-la început câteva rânduri, apoi paragrafe, apoi pagini…

-pe perioada vacanțelor nu am dat niciun caiet de exerciții sau vreo culegere, ci doar de citit…

Și a funcționat! Da, elevii mei citesc și le place ca apoi să dezbată, să facă schimb de opinii, să argumenteze și să facă recomandări. A fost greu la început, dar acum sunt puțini cei care încearcă să mai sară peste lectura zilnică.

În urma acestor experiențe, atât din rolul de mamă, cât și din cel de dascăl, concluziile mele sunt următoarele:

-rolurile acestea nu se întrepătrund, ba uneori se bat cap în cap, riscând să strici relația cu copilul dacă ,,o faci pe profesoara acasă”;

-ca părinte, fă tot ce poți pentru a-i cultiva gustul pentru lectură în primii ani de viață, când vocabularul este în formare;

-după ce învață să citească, apreciază-i efortul și laudă-l sincer. În clasa I va fi dornic să îți demonstreze că și el poate să citească așa cum o faci tu. Apoi îi va trece. Bucură-te acum!

-ca dascăl, degeaba îi dai lista de lecturi dacă nu faci verificarea sub nicio formă. Copilul nu va fi motivat să citească pentru că nu are ocazia să îți demonstreze asta. Găsește o metodă prin care să verifici ce, cât și mai ales cât de conștient a citit din cartea pe care i-ai dat-o. Simpla întrebare ,,Ai citit?” nu este suficientă. El poate spune da, când de fapt răspunsul adevărat este NU! 

-tot din rolul de dascăl, dă-i ocazia copilului să-și folosească imaginația și să redea în cuvinte proprii povești: la început pe bază de imagini, apoi după titlu, inspirate din lecturile citite sau din întâmplările trăite ori visate, de ce nu? Cu cât începi mai devreme, cu atât mai bine! Nu zic că toți vor ajunge mari oratori, scriitori sau poeți, profesori de limba română sau lingviști, dar măcar își vor fi îmbogățit vocabularul și vor putea avea dialoguri inteligente cu ceilalți. 

Voi cum ați reușit să vă determinați copiii să citească de plăcere, nu din obligație?

Simona