Știm cu toții care este utilitatea temei și ce stres poate declanșa uneori, dacă nu sunt respectate anumite reguli elementare. De la gândirea temei ca o continuare a fixării și consolidării noțiunilor învățate la clasă la dozarea lor corespunzătoare. De la înțelegerea importanței efectuării sarcinilor individuale la gestionarea timpului alocat. De la nevoia dascălului de a afla care a fost impactul lecției predate la nevoia copilului de a fi înțeles. De la crearea cadrului potrivit la încadrarea copilului in timp. ✍🏻
Toate acestea au fost motive de discuții între elevi, părinți și dascăli, dintotdeauna. Ba sunt prea multe, ba sunt prea puține teme. Ba sunt utile, ba sunt depășite de actualitate. Ba sunt atractive, ba sunt detestate de elevi.👍👎
Oricum ai da-o, cineva va fi nemulțumit…sau nu.
Depinde de fiecare dintre noi cu ce ochi privim tema pentru acasă. Cât de deschiși suntem și cât de înțelegători. Cât de atenți suntem la nevoile copiilor, dar și ale părinților sau dascălilor. 👀
Despre toate aceste am mai scris și vom mai scrie. 📝 Astfel, am adunat câteva idei principale, sugestii și recomandări în primul nostru eBook. 📖
Îmi amintesc ce mândră am fost când am început să scriu cu stiloul. Rotunjeam literele cu atâta drag, uneori excesiv de mult, spre exasperarea tatălui meu care îmi rupea paginile și mă punea să rescriu. Bătaia de cap cea mai mare mi-a dat-o litera s mic de mână. Îi arcuiam o burtă grasă de toată frumusețea. Numai tatălui meu nu-i plăcea deloc. Cu cât îmi rupea el paginile mai tare, cu atât îl rotunjeam eu mai frumos. În fine, nu mai țin minte cine a cedat, dar știu că eu pe s l-am scris tot cu burtă mare, multă vreme…
Da, mi-a plăcut și încă îmi place scrisul de mână. Ca dascăl, clasa I îmi place cel mai mult. Simt o plăcere de neegalat când îi învăț pe copii să scrie. Să le văd mânuța aceea mică cum ține stiloul, să-l aud cum scârțâie pe foaie, să privim curioși urma lăsată și apoi să admirăm împreună rezultatul. Numai cine nu a avut ocazia de a învăța un copil să scrie, nu poate înțelege sentimentul. Când îi vezi scânteia reușitei în ochi, când îi surprinzi zâmbetul de satisfacție în colțul gurii, când îl auzi cum își anunță părinții că a învățat să scrie o altă literă…
Da, scrisul de mână îți poate aduce satisfacții extraordinare. După ce i-ai pătruns toate tainele, scrisul poate deveni terapie.
Simți că totul de apasă? Scrie de mână!
Simți că ai vrea să vorbești cu cineva, dar nu ai cu cine? Scrie de mână!
Ai multe idei pentru viitor, dar nu dorești să le împărtășești acum cu cineva? Scrie-le de mână!
Dacă îți place și caligrafia, adaugi scrisului tău și puțin praf magic pentru a-l transforma în artă și mai ales în terapie, după cum minunat face Gabriela Zama. Ia privește-l acum? Nu-i așa că te simți mai bine?
Pentru tine ce înseamnă scrisul de mână? Ce amintiri îți trezește? Când ai apelat cel mai mult la el?
Aceeași grădiniță de stat… Într-o zi, mă cheamă directoarea în birou să o ajut să așeze niște documente în dosare. Îmi preiau sarcinile și mă retrag cu toate dosarele într-un colț al biroului. Încăperea era cumva în formă de L, iar eu nu mă vedeam dacă intra cineva în birou. Și cum răsfoiam eu hârtiile, aud la un moment dat glasul cristalin al directoarei care o chema pe prietena ei (educatoarea despre v-am vorbit în episodul 5): ,,Vino să facem repartizările alea!”. Și vine, se așază pe scaun și începe spectacolul:
-Pe ăsta îl vrei?
-Ce e tac-su?
-Avocat.
-Ăoleu! Nu-mi da mie d-ăștia!
-Ia, hai să vedem ce sunt părinții lu’ ăsta! A, uite, mă-sa-i florăreasă! Îl vrei?
-Da, da! Mie d-ăștia să îmi dai, nu copii de doctori sau avocați!
Fac ochii mari și nu-mi vine a crede. Deci așa se repartizau copiii la grupe? În naivitatea mea, credeam că altele erau criteriile. În fine, am aflat ulterior de ce își dorea colega mea copii de florărese și muncitori. Se împrietenise repede cu părinții și își permitea să le ceară diverse: de la a-i lua florile primite pentru revânzare la florărie și ei să-i dea banii, până la a le cere drept cadou bijuterii din aur, cu care se lăuda apoi printre colege.
Cele două erau prietene bune și cu inspectoarea de la vremea respectivă și membre ale unui partid ce le susținea și acoperea foarte bine spatele.
Așa se face că, într-o seară, rămânând mult peste program, aveam să văd cât de bune prietene erau cele trei. Șoferul inspectoarei trăsese mașina în ușa grădiniței, astfel încât eu nu mai aveam acces spre ieșire. Toată lumea a rămas blocată. Ei că nu știau ce caut acolo, eu că nu înțelegeam de ce cară în portbagajul mașinii atâtea cutii cu săpun, șervețele și hârtie igienică. Nu, nu le aduceau din portbagaj în grădiniță, ci invers. A doua zi, colega mea mi-a confirmat bănuiala: erau materiale aduse de copii și se făcea acum zeciuiala cu inspectoarea!
Toată lumea se făcea că nu vede ce se întâmplă. Era un firesc să nu te bagi… Așa am fost sfătuită și eu, dar nu am rezistat mult și am plecat, din nou…
Am vrut să fiu și eu cool și mi-am făcut cont pe platforma Tik Tok, atât de cunoscută și de accesată de toată lumea, începând cu copiii de-o șchioapă și terminând cu unii adulți…
Să nu credeți că-mi doream să mă filmez dansând pe mese și apoi să mă amuz de isprăvile mele, deși i-am răspuns cândva mezinei la un Challenge. Nu, voiam doar să aflu de ce este atât de atractiv pentru copii.
Elevii mei, dar și mezina familiei, se mișcau numai în ritm de dans, iar brațele le plimbau în toate direcțiile de mi-era teamă că vor zbura toate obiectele ce se aflau în preajma lor. Mi-am imaginat că doar astfel de filmulețe văd ei pe Tik-Tok. Și cum mie îmi place tare mult să dansez, am zis că e o ocazie să îmi îmbunătățesc abilitățile de dansatoare.
Când colo, ce să vezi? După ce mi-am setat eu domeniile de interes, au început să se deruleze, fără voia mea, tot felul de filmulețe care mai de care mai dubioase. De la fete care-și mișcau fesele precum se mișcă piftia-n castron, până la cupluri frustrate care simulau diferite poziții sexuale, extrem de penibili și vulgari, totodată. Ei bine, am rezistat fix 5 minute. Am ieșit, scuipând în sân, cum ieșea bunica mea din casă când se sărutau doi actori într-un film televizat.
Mi-am întrebat fetele de ce utilizează ele aplicația, ce le place cel mai mult, ce învață de acolo și de ce e așa de la modă. Adolescenta mi-a explicat că nu am făcut eu setările potrivite și că ea urmărește uneori doar conturi din străinătate, mai mult coreeni…e fan BTS. Mezina s-a speriat că a ajuns din greșeală să vadă niște filmulețe homofobe și rasiste și a renunțat la aplicație pentru un timp. Cu ambele am discutat noi, părinții, despre conținuturile pe care le pot accesa, voit sau din greșeală, pe rețelele de socializare. Am avut dintotdeauna o relație deschisă cu ele și am abordat multe subiecte, mai mult sau mai puțin sensibile. Știm că nu le putem feri de rele, dar preferăm să le explicăm noi din timp cum stau lucrurile, astfel încât să nu fie șocul prea mare.
Dragi părinți, fiți foarte atenți la materialele pe care le urmăresc copiii voștri! Discutați cu ei și, în niciun caz, nu le luați telefoanele sau să le dezinstalați aplicațiile, pentru că ,,Așa vreau eu!”. Ideea aceasta de a confisca telefonul are efect pe termen scurt. Pe termen lung, telefonul tot va ajunge în posesia copilului (știți doar că cedați), dar nu va ști cum să-l folosească, pentru că voi nu ați avut răbdare să le explicați de ce anume să se ferească, ce pagini să acceseze și mai ales, ce informații să utilizeze din cele prezentate pe internet. Ține foarte mult și de educația pe care copilul o primește acasă, dar și de apartenența la grup, de care va ține mai mult cont, de la o vârstă… Însă, rolul părintelui este de a urmări, din umbră, activitatea copilului și grupurile din care face parte și de a interveni cu blândețe atunci când observă derapaje în atitudine sau comportament, de a discuta toate subiectele posibile, pe înțelesul copilului, evident. Dacă nu știți cum sau vă simțiți depășiți de situație, nu ezitați să apelați la ajutorul unor specialiști.
Să speri că dacă îi iei telefonul vei rezolva toate problemele este o utopie. Copiii de azi așa socializează. Vremurile s-au schimbat și noi trebuie să ținem pasul cu ele. Însă asta nu ne împiedică să fim vigilenți.
Voi cu ce dificultăți v-ați confruntat de când copilul vostru accesează internetul?
P.S. Pentru părinții care doresc să afle cum să își protejeze cât mai bine copiii de pericolele din mediul online, recomandăm cursurile lui Alex Peneș, pe care l-am avut și noi invitat în dialog despre #maibine.
Mă transfer la o grădiniță mai aproape de casă. Sunt repartizată la o grupă mixtă, pe care o împart cu o doamnă educatoare cu experiență (eu fiind încă începătoare, chiar dacă aveam deja definitivatul luat), o doamnă extraordinară de care mă leagă și acum o prietenie frumoasă.
La prima ședință a cadrelor didactice, mă orbește aurul de pe pieptul unei colege și-mi asurzește urechile glasul ei strident. Se gudura pe lângă directoare, făcea glume nepotrivite pentru un dascăl și râdea de se zguduiau ferestrele. Aveam să o cunosc pe cea mai bună prietenă a directoarei, mâna dreaptă a acesteia și fostă femeie de serviciu. Tocmai absolvise un colegiu (lumea spunea că la fără frecvență și plătit de soț) și se pregătea să intre la clasă, pentru al doilea an. Anunțul i-l făcuse chiar soțul, pe când aceasta mătura curtea grădiniței: ,,Aruncă mătura, că de azi ești educatoare!”.
În fine, mi-am zis să nu aplec urechea la povești și să îi acord doamnei o șansă, poate chiar avea har pentru această meserie, dar nu a avut șansa să intre la liceul pedagogic. Mi-a trecut repede când a început să vină tot mai des la mine să o ajut să realizeze proiecte pentru activități, chiar și pe cele pentru examenul de definitivat. Am avut astfel ocazia să constat că notițele ei aveau extrem de multe greșeli gramaticale sau de ortografie.
Într-o zi, vin eu la serviciu și în fața ochilor îmi apare o imagine pe care nu cred că o voi uita vreodată. Doamna X ținea pe frunte o găină congelată! Mă uit mai bine, poate mă înșel. Nu! Chiar e o găină. Cu picioarele de-o parte și de alta a capului și cu pieptul fix pe frunte. Întreb, înăbușindu-mi un hohot de râs, ce face cu găina congelată pe cap și-mi răspunde că tocmai s-a rostogolit pe scări și și-a pus ceva rece la frunte să nu i se ridice vreun cucui. 🤦🏻♀️
……………………………………………………..
Avem ceea ce avem acum în sistem pentru că, mult timp, în colegii a intrat cine a vrut și a ieșit cine a dat bani cui trebuia. Desființarea liceelor pedagogice a fost o mare greșeală, iar acum plătim polițele.
Bineînțeles, am avut și colege educatoare minunate, absolvente de colegii. Acestea nu și-au ales doar o meserie. Au fost nu doar tolerante cu elevii, ci i-au iubit ca pe propriii copii și le-au fost dascăli model, inspirați, cu vocație.
Așadar, să sperăm la #maibine în educație și la un sistem de formare a cadrelor didactice eficient și corect, dar și la unul de evaluare periodică la clasă, dar care să nu fie doar de ochii lumii, ci să urmărească dacă dascălul are tact pedagogic și este apt din punct de vedere academic și psihologic să se afle în fața copiilor.
Aceasta este expresia românească ce caracterizează dorința profesorilor de mărire a salariilor din bugetul de stat, buget ce ar trebui orientat către alte domenii acum…
Cei mai vocali sunt, evident, cei ce fac puțin, dar vor mai mult. Vor mai mult pentru ce?
Pentru orele online pe care nu le-au ținut, motivând că disciplina lor ,,nu se predă online”?
Pentru că predau în continuare de pe fițuica aceea îngălbenită de vreme și de vremuri?
Pentru că ,,se tem de expunere” și nu își deschid camera, dar au pretenția ca elevii să își arate fețele, altfel îi amenință cu absențe?
Pentru că știu să evalueze doar teoria, dar nu îi fac pe copii să înțeleagă practic-aplicativ noțiunile predate?
Pentru nerespectarea confidențialității notelor pe care le prezintă în fața colectivului de elevi, pentru ca mai apoi să scoată în evidență elevii cu rezultate care nu se ridică la nivelul așteptărilor?
Pentru întâlnirile pe care nu le țin cu părinții, deși ele sunt clar prevăzute în regulament?
Pentru ignorarea nevoilor emoționale ale elevilor, pe care nu îi întreabă nimeni dacă mai pot și cum ar putea fi ajutați?
Pentru că anulează ore, fără a oferi explicații elevilor și părinților?
Pentru că în vacanța de iarnă se gândesc cum să le ofere elevilor note și îi somează cu efectuarea de urgență a unor teme pentru a avea ce să noteze?
Pentru că vor deschiderea școlii, dar nu respectă regulile de distanțare sau măsurile minime de igienă?
Ar mai fi multe de scris despre de ce nu ar trebui să se ajungă aici, dar ne oprim și vă așteptăm și pe voi să vă scrieți părerea.
Evident, sunt și profesori pentru care a fi dascăl nu înseamnă doar o meserie, ci este dedicare aproape totală, este har și iubire, este înțelegere și comunicare. Doar că aceștia nu sunt atât de vocali precum ceilalți. Rămân în umbră, făcându-și treaba în continuare cu toată dăruirea, punând pe primul loc doar copilul și nevoile lui. Pentru ei, jos pălăria!
