Lună: septembrie 2020

Deși îmbracă multe forme, lasă cicatrici dureroase, indiferent la ce vârstă ți se întâmplă, însă cele care nu se uită ușor sunt cele trăite în copilărie.

Copiii încep să experimenteze încă de la grădiniță hărțuirea, unii în rol de victimă, alții de agresori. Deși mulți părinți minimizează comportamentul agresiv al copilului și îl cataloghează drept ,,joacă sau glumă”, nu e deloc de trecut cu vederea. Dacă acest comportament nu se corectează, copilul care azi îl numește ,,gras sau prost” pe colegul, îl lovește sau îl mușcă, îi ia lucrurile și i le aruncă sau le ascunde, va continua să caute plăcerea în suferința celorlalți și va merge cât de mult i se permite.

Așa se face că, unii băieți ajung în clasa a V-a să facă gesturi nepotrivite la adresa fetelor, să le vorbească vulgar, să le ridice fustele, să le tragă de păr sau de sâni, să le umilească în fața altora făcând afirmații cu conotații sexuale.

Am trecut prin asta cu fiica mea și mi-ar plăcea să cred că pot schimba ceva povestind despre acest incident.

În clasa a V-a, timp de câteva săptămâni, fiica mea devenise nervoasă, trântea ușile, plângea din orice, acuza dureri abdominale și greață. Inițial, ca orice părinte de fată, primul gând a fost să pun totul pe seama schimbărilor hormonale… Într-una din zile, am mers să o iau de la școală și m-am întâlnit cu mama unui băiat de la ea din clasă, care m-a întrebat cum se simte fiica mea după incident. Mă uit la ea și nu înțeleg la ce se referă. Se uită la mine și nu pricepe cum de nu am aflat…O rog să îmi spună despre ce este vorba și în timp ce povestea, tot felul de senzații mă încercau. Capul îmi vâjâia. Simțeam că iau foc, că picioarele nu mă mai țin. Acum totul avea sens. Copilul meu era hărțuit la școală, iar eu nu știam nimic. De ce? De ce mi-a ascuns? De ce a suferit în tăcere? Gânduri, întrebări, frământări.

În mașină am discutat foarte puțin despre cum a fost la școală. Eu nu îmi găseam cuvintele, iar ea nu se arăta dornică să vorbească prea mult. Cu toate acestea, a simțit că mă frământa ceva. Odată intrate în casă și regăsit calmul, am deschis subiectul. Așa am aflat că un băiat a plăcut-o și ,,i-a cerut să fie iubita lui”. Pentru că ei nu i s-a părut o cerere potrivită vârstei, i-a răspuns respectivului că nu e interesată. E, de aici a început totul. Cuvinte jignitoare la fiecare pas, de la urâtă, proastă și grasă la handicapată, arogantă, de la înjurături de genul ,,Să te ia dracu’!” până la … nici măcar eu nu pot pronunța. De la rechizite aruncate la scuipat, pus piedică, împins. De la imagini cu organe sexuale la filmulețe animate cu conotații sexuale. Totul a culminat cu simularea unui act sexual oral în fața clasei, rolurile fiind jucate de doi prieteni ai agresorului. Unul dintre ei striga către fiica mea că ,,așa îi va face ea lui X” când va deveni iubita lui.

Lacrimi. Neputință. Furie.

Ce am făcut mai departe? După ce mi-am liniștit copila, am luat legătura cu o prietenă psiholog cu care m-am consultat în ceea ce privește terapia pe care ne-o doream pentru fiica noastră. Era clar că trecuse printr-o traumă și avea nevoie de ajutor de specialitate. La fel și noi, părinții.

Apoi, am cerut ajutorul școlii. Am discutat cu doamna dirigintă și am solicitat o întâlnire individuală cu dumneaei și doamna director. Mi-a comunicat ora. De ce și cu directorul școlii? Pentru că o primă discuție o avusesem cu câteva săptămâni înainte, când i-am comunicat că sunt băieți în clasă care o jignesc pe fiica mea atât la școală, cât și pe grupul de What’s App, și nu numai pe ea. Pe prietena ei o numise un coleg ,,curvă”, pe alta ,,târâtură” etc.

La vremea respectivă, doamna dirigintă mi-a promis că se va ocupa de situație, că va discuta cu părinții respectivilor copii și va solicita ajutorul consilierului școlar.

Am aflat ulterior că nu se întâmplase nimic…

Bun. Mergem amândoi la școală, încrezători că vom purta o discuție cu cele două doamne, că vom găsi împreună o soluție și fiica mea nu va mai avea de suferit. Știam legea, cunoșteam toate măsurile pe care ar fi trebuit să le ia școala până la momentul respectiv. Le discutasem cu doamna dirigintă la ultima întâlnire…Ajungem la școală, o sun și ne dă întâlnire pe holul școlii. Ne spune că nu are timp prea mult, iar cu doamna director nu a vorbit pentru că ,,nu e cazul”, deși la telefon mi-a comunicat că va fi prezentă și dumneaei. Am insistat că ne dorim să afle și doamna director despre problema noastră. A intrat în birou și a ieșit spunând că doamna director nu vrea să ne primească. În momentul acela am simțit amândoi cum ne pierdem răbdarea. Am bătut la ușă și am intrat în biroul respectivei doamne care, în momentul în care ne-a văzut a început să se arate foarte ocupată. Ne-a comunicat să ,,nu ne

facem prea comozi că ea nu are timp de prostii”, că ea are oră și că doar diriginta trebuie să se ocupe de noi, nu ea. Să vă mai spun că, deși eu încercam să îi redau detalii ale situației, ea își dădea ochii peste cap, așeza niște hârtii în dosare și îmi repeta că nu e problema ei? Să vă mai spun că deși noi îi comunicam că suntem îngrijorați pentru sănătatea și siguranța fizică a fetiței noastre, ea ne spunea că ,,școala oferă doar pregătire și rezultate”, iar de problemele astea suntem doar noi, părinții, responsabili? Să vă mai spun că totul s-a întâmplat în cinci minute pentru că ea s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsându-ne cu gura căscată? Să vă mai spun că doamna dirigintă ne tot repeta că băieții respectivi sunt ,,copii de 10”?

Nimic, dar absolut nimic nu se făcuse și nimic nu avea să se întâmple astfel încât astfel de incidente să nu mai aibă loc la școală.

Soluția dirigintei a fost să mai facem o întâlnire la care să participe și părinții băieților implicați. Zis și făcut. Merg doar eu la următoarea întâlnire, soțul fiind plecat din țară. Au ajuns la întâlnire mama unuia dintre băieți și tatăl altuia. Niciun părinte al băiatului de la care a pornit totul. Au spus că ei nu au nimic de comentat și că nu au de ce să se vadă cu mine…

Cu tot calmul de care am putut da dovadă vreodată, le-am redat întâmplările, le-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am rugat să facă ceva în direcția corectării comportamentului, astfel încât să se simtă și fiica mea în siguranță la școală. Tatăl băiatului și-a prezentat scuzele și a promis că va discuta cu fiul său, lucru pe care l-a făcut. Fiul acestuia a încetat de a doua zi.

Mama celuilalt băiat zâmbea continuu și afirma doar atât ,,Haideți, doamnă, sunt copii! Au glumit și ei!”. Eu, în stare de șoc.

Am întrebat-o cum ar reacționa dacă ar avea o fiică și ar trăi ce a trăit fiica mea, cum ar vedea lucrurile. Nu știa ce să spună. Repeta obsesiv că ,,sunt copii” și chiar ,,copii de 10”.

Evident că, atunci când constați că nu poți găsi o cale comună de soluționare a unei situații dificile la școală, încerci alte variante. Am decis să o transferăm la altă școală, însă trebuia să așteptăm câteva luni bune pentru că abia începuse semestrul.

Până atunci, fiica noastră trebuia sa meargă la școală, iar ea nu era pregătită să revină la cursuri. Am întrebat-o cum vede ea rezolvarea acestei probleme. Era hotărâtă să continue ședințele de terapie și să își confrunte colegii. Am ascultat-o și bine am făcut. A învățat cum să nu se mai lase intimidată, cum să dea replici inteligente și cum să ignore anumite comportamente.

Probabil că a realizat și diriginta că nu mai poate amâna și a început să cheme la orele de dirigenție, o dată pe semestru doar, consilierul școlii să le vorbească elevilor ei despre bulliyng. Puțin, dar tot era ceva.

Este adevărat că uneori, profesorii nu știu cum să reacționeze și să acționeze în situațiile de violență și hărțuire în școală. Este adevărat că nu se iau măsuri întotdeauna de frică să nu se supere anumiți părinți, să nu afle presa etc. Dar noi? Noi, părinții ce facem? Noi, cei care ar trebui să ne învățăm copiii să fie buni cu ceilalți, ce facem? Cum de ajung băieții să se comporte atât de josnic cu colegele lor? Cum de ajung să vorbească despre sex și poziții sexuale la vârste atât de fragede?

Simona